N-am avea nicio șansă în studiul acestui fenomen pornind de la definițiile care dirijează noțiunile de clasic și clasicism spre antichitatea greco-latină. SF-ul reprezintă un fenomen modern, în ciuda pretențiilor unora de a-i afla rădăcinile la Platon, Aristofan, sau măcar în textele lui Lucian din Samosata. Putem căuta, însă, cu folos, un aspect clasic chiar în interiorul genului nostru, măcar pentru a înțelege o creștere istorică a conținutului acestuia din urmă, precum și caracteristicile sale actuale.

Ca să nu discutăm în gol, fac apel la câteva povestiri mai vechi și pe care nu doar eu le consider remarcabile. Una se intitulează R de la rachetă și s-ar putea numi tot atât de îndreptățit „R de la Ray Bradbury“. Personajele scrierii sunt un grup de adolescenți care, într-o lume viitoare, cu ceva mai multă aparatură prin case și pe străzi, pândesc zilnic rachetele prin gardul ce împrejmuiește cosmodromul și visează tânjitor la momentul când vor deveni ei înșiși călători spre Lună. Chris, naratorul, chiar are parte de o asemenea formidabilă selecție, pe traseul căreia toți cei din jur – de la profesorul său de semantică până la o unitate decizională denumită Consiliul pentru astronautică – joacă roluri într-o conspirație a enigmei, prelungită chiar și dincolo de momentul când pe peluza casei familiale aterizează un elicopter albastru cu purtătorul veștii fericite la bord. Plecarea lui Chris, tot „în secret“, spre o școală specială de cosmonauți echivalează cu intrarea lui bruscă în maturitate; lucru pe care Bradbury ni-l sugerează prin apel la aceleași elemente din universul ludico-sentimental al copilăriei, pentru care a optat în întreaga povestire. Italianul Nico din povestirea lui Lino Aldani Treizeci și șapte de grade trăiește și el într-o lume anticipată, numai că total lipsită de sentimentalism umanitar, copleșită în schimb de reclame comerciale și de inspectori de tip securistic, gata să verifice, în interesul statului totalitar, dacă ți-ai pus pe tine rândurile de haine prevăzute prin diverse reglementări administrative, ori dacă ai băut cumva un pahar de alcool în plus. E o viziune distopică, firește, însă una motivată, crede autorul, de evoluțiile societății contemporane. În fine, ca să nu evit portofoliul românesc, mai citez povestirea În cerc, tot mai aproape de Vladimir Colin, unde un călător temporal încearcă în repetate rânduri să extragă fata de care crede că s-a îndrăgostit dintr-un moment dramatic al trecutului, unde ea își găsise, accidental, moartea. Un caz de cronoplastie, altfel zis. Gest motivat din punct de vedere sentimental-uman, nicidecum însă prin rigidele reguli ale societății.

Toate aceste lucrări țin de SF-ul clasic prin mai multe dintre caracteristicile lor. În primul rând ca idee. La data când erau scrise, povestirile abordau motive „în plină vogă“ ale anticipației, cu un aspect de noutate incontestabil. Perspectiva desprinderii de gravitația terestră era încă un vis rar și tulburător la mijlocul secolului XX. Tulburător pentru unii mai informați și mai sensibili, vreau să spun, fiindcă în mințile multora dintre cei contemporani cu tinerețea lui Bradbury nu cred să-și fi făcut loc printre preocupările lor de fiecare zi, profund realiste. Un aer de prospețime aveau și alte motive ale anticipației moderne, călătoria în timp, cronoplastia, civilizațiile extraterestre, paleoastronautica, viitorul utopic sau, dimpotrivă, complet degradat al omenirii, universurile paralele etc. etc. Astfel de abordări tematice insolite și, de regulă, respinse de literatura establishment-ului cultural ca producții subculturale, de nișă, stârneau în mediul degustătorilor de SF o fascinație aparte, resimțită, firește, și de autori. Resimțită în asemenea măsură încât multora li s-a părut că ideile respective erau suficiente, prin simpla lor expunere, pentru a însufleți materia unei povestiri, a unui roman. Le regăsim în scrisul reprezentanților așa-numitei Vârste de Aur a SF-ului american, le regăsim în Europa, inclusiv la noi, abordate cu emoție și perseverență, de parcă fiecare autor s-ar fi grăbit să dea o versiune personală unor teme fixe, în speranța că „variațiunile“ proprii le vor conduce spre o nouă strălucire. Faza „clasică“ a SF-ului a impus, așadar, idei, motive, teme și subiecte speciale, dar îmi vine să cred că le-a și blocat o vreme în această reacție admirativă, generată de conștientizarea unor provocatoare descoperiri. Astăzi, când repertoriul de bază al genului este relativ bine stabilit, a relua o idee precum expediția spațială ca și cum debarcarea pe Lună nici n-ar fi avut loc frizează ridicolul, dacă nu cumva autorul și-ar propune să construiască în mod deliberat, cu mijloace perimate, o replică umoristică sau o ucronie.

Există apoi un aspect clasic exprimat de mentalitățile culturale pe care le descoperim în spatele amintitelor idei SF. Și la Bradbury, și la Colin funcționează un sentimentalism oarecum desuet, nelipsit totuși de efecte estetice agreabile. Ray Bradbury își înzestrează personajele cu propria sa naivitate din vremea când, copil fiind, alerga în teniși pe pajiștile din Waukegan, statul Illinois, cercetând cu uimire cerul înstelat și familiarizându-se, cum spune el însuși într-o prefață din 1962, „din ce în ce mai mult cu rachetele și cu spațiul cosmic, pe măsură ce înaintam spre vârsta de doisprezece, treisprezece și paisprezece ani“. SF-ul de astăzi, interesat de mari desfășurări epice și conflictuale prin imperii galactice, ar găsi complet perimat sentimentalismul poetic al lui Bradbury. Nu pot să nu observ însă că, lipsite de naivitățile lor emoționante de odinioară, personajele acestor epopei comerciale, care caută și ele să impresioneze simțurile și imaginația adolescenței, riscă să rămână schematice, cu trăsături mai degrabă de roboți decât unele convingător omenești. Vladimir Colin, care este și el – literar vorbind – un sentimental, își conturează adesea personajele din trăsături abstracte, idealizate, din gesturi simbolice și cu vibrație poetică. Nici ele nu mai au căutare în tehnicile cyberpunk și post-cyberpunk ale SF-ului de azi.

Tot astfel, am putea vorbi despre diferențe în abordările propriu-zis literare și stilistice. SF-ul „clasic“ agrea simplitatea compozițională, lucru dovedit inclusiv de scrierile lui Isaac Asimov, Arthur C. Clarke, de francezul Gérard Klein, de italianul Aldani, iar la noi de Ion Hobana, Horia Aramă și alți autori care au ilustrat genul în anii ’60-’70 din secolul trecut. Lucrând cu material economicos și gata să pună punctul final îndată ce ideea SF a fost descrisă și și-a produs efectele scontate, ei se gândesc, poate, mai puțin la așteptările cititorului pasionat și mai mult la propriile lor convingeri estetice. Originalitatea fiecăruia nu trebuie căutată la nivelul ideilor SF abordate (acestea din urmă, cum am văzut, fac parte dintr-o panoplie universală a genului și „plutesc în aerul“ epocii, gata să se lase prinse din zbor și rescrise de oricine), ci în amprenta personală, în sunetul propriu pe care îl poate stârni un interpret convins de existența talentului personal. Chiar imperfecte în raport cu normele unor estetici literare convenționale, scrierile lor caută armonia și echilibrul, fie că optează pentru tonul sobru, fie că se răsfață într-unul comico-umoristic, precum o fac americanul Fredric Brown sau Ovid S. Crohmălniceanu la noi.

Aș greși, totuși, limitând SF-ul „clasic“ la o linie de concepție și de expresie literară simplă, cursivă, condusă ferm și fără ocolișuri. M-ar contrazice imediat luxurianța din unele romane ale lui Colin (Babel, dar și mai vechea scriere A zecea lume), complicațiile halucinante ale lui Philip K. Dick (Ubik, VALIS și altele), epopeica desfășurare din ciclul Dune de Frank Herbert – toate acestea bântuite de o complicație barocă și de o imaginație dezlănțuită, în stare să deruteze prejudecățile celui ce vede perfecțiunea doar în reguli severe, consfințite de manual. Există două argumente ce ne pot pune pe gânduri: pe de-o parte, dimensiunea clasică nu exclude dintre valorile sale fastuosul și monumentalul, iar pe de alta, SF-ul tinde să-și clasicizeze până și experiențele neconvenționale în raport cu ceea ce s-a numit „dulcele stil clasic“, atunci când ele emană din inspirația unui scriitor veritabil și se constituie în modele pentru alții. Clasicizarea înseamnă cu totul altceva decât osificare și încremenire în proiect.