Dacă adolescentul lui Salinger din romanul De veghe în lanul de secară (Polirom) trăia în Japonia postbelică, ar fi fost aruncat într-o familie unde nu se mai serbau zilele de naştere, mai mult, erau uitate de tot, cu nişte părinţi absenţi şi fraţi însinguraţi, ar fi devenit probabil adolescentul extremist din 17 (Polirom), una dintre cărţile de referinţă scrise de Kenzaburo Oe, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 1994. Kenzaburo Oe reuşeşte în doar o sută de pagini să concentreze drama unui seventeen care-şi strigă singurătatea, furia, teama de moarte şi toate complexele adolescenţei într-un mod brutal. Analiza demnă de priceperea unui psiholog uns cu toate alifiile te împiedică să laşi cartea din mână chiar şi în momentele în care tristeţea personajului devine înfioratoare, iar detaliile, viscerale.
Scriitorul japonez s-a inspirat din cazul unui adolescent care l-a omorât pe liderul Partidului Socialist din Japonia, apoi s-a sinucis după ce a fost închis. Încercând să descâlcească tenebrele din mintea unui astfel de adolescent, care alege calea extremă de confruntare cu lumea şi revolta sângeroasă, Kenzaburo Oe l-a inventat pe 17 după chipul şi asemănarea unui puşti ce a trăit în lipsa de comunicare, de afecţiune, dar având acea capacitate de a-şi conştientiza gândurile şi trăirile specifice însingurării la vârsta primelor experienţe sexuale, încât mintea supraaglomerată de închipuri nihiliste şi autocritici tăioase a devenit sursa unor planuri fatale pentru el şi pentru cei din jurul său.
Protagonistul lui Kenzaburo Oe este prins în labirintul propriilor trăiri şi gânduri negative. Ura de sine capătă o intensitate greu de suportat pentru oricine ajunge la vârsta setei de afecţiune şi a dorinţei de apartenenţă. La şaptesprezece ani, când apar primele comparaţii de natură sexuală, nevoia de includere şi de apreciere, acest adolescent descoperă indiferenţa părinţilor şi a fraţilor apatici în ziua aniversarii unui număr magic în calendarul iniţierilor – 17. Lipsit de un model patern care să-l încurajeze, se consideră un ratat, iar ura de sine îl face să se simtă neputincios, un exemplar masculin slab, al cărui unica sursă de bucurie devin senzaţiile intense din timpul masturbării. Are o părare atât de proastă despre sine, încât percepe mimicile şi gesturile colegilor drept zeflemitoare, ironice, dispreţuitoare, ura de sine fiind proiectată asupra celor din jur, încât se izolează şi decide să traiască în carapacea propriei lumi interioare foarte bogată, dar inundată de culori întunecate, înfioratoare pentru cel dornic de afecţiune.
Probabil, talentul autoanalizei îmbinat cu descoperirea legăturii dintre sexualitate, căutarea identităţii şi reflecţiile dureros de lucide privind societatea l-ar fi transformat pe adolescentul de şaptesprezece ani într-un scriitor precoce, într-un artist ce ar răsturnat convenţiile sau într-un viitor psihanalist, canalizându-şi toate frustrările în zona curiozităţii fertile, mai ales că istoria artei şi a literaturii, în mod special, este plină de personalităţi ce-au cunoscut însingurarea, inadaptarea sau deriva. Totuşi, scânteia care declanşează acea decizie privind artera spre care să o ia furia şi revolta – arta, creativitatea sau, dimpotrivă, ruperea de lumea oamenilor prin gesturi distructive- se aprinde chiar în momentul unui discurs ţinut de liderul unei mişcări extremiste de dreapta.
Acel discurs rostit cu patos reflectă toate revendicările unui adolescent debusolat, ce şi-a înăbuşit de multă vreme strigătele prin care ar fi putut cere ajutor. Strigătele acestui lider fanatic dau glas tăcerii dureroase, iar dorinţa de apartenenţă la un grup masculin, dominarea falică a lumii din jur prin afirmarea violentă a virilităţii ce-i permite să intre în lumea bărbaţilor învingători, în viziunea lui, şi rezolvările într-un mod radical a problemelor înecate până atunci în ambiguitate îl transformă în unelta ideală pentru grupările extremiste.
Cartea lui Kenzaburo Oe depăşeşte graniţele Orientului Îndepărtat, fiind o cheie spre lumea întunecată a crimelor motivate de ideologii, de salvarea lumii prin descotorosirea de cei care au alte opinii, dar, mai ales, un semnal de alarmă privind efectele alienării, ale rupturii legăturilor familiale în perioadele de criză ale adolescenţei şi ale trăirilor ce transformă percepţia de a fi exclus într-o cameră izolată fonic, în care adolescentul ţipă, dar ţipătul îi este înăbuşit.
Pentru anchetatori şi pentru cei care au citit ziarele, adolescentul de şaptespreceze ani descris de Kenzaburo Oe este un ciudat, un neadaptat patologic şi o întruchipare a răului absolut care ameninţă societatea oamenilor normali. Pentru scriitorul japonez înzestrat cu flerul unui psihanalist, acest adolescent nu s-a născut rău, ci a devenit malefic prin indiferenţa celor din jur, care i-ar fi putut transforma orele de introspecţie sumbră şi furia într-un strigăt creativ, prin care să se exprime, împiedicându-l astfel să-şi transforme frustrările în arme letale.