BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Când mi se face dor de clasici, piesele scrise de Cehov sunt primele alegeri. Am fost încântată să redescopăr Livada de vişini, Pescăruşul sau Unchiul Vanea. Acest volum include şi piesele de mici dimensiuni, mai puţin cunoscute, dar la fel de acaparante pentru spectatorul care va căuta, avid, noi bijuterii în cufărul dramaturgiei ruse.
„Diferența dintre durere și lux este că durerea ne-o amintim într-un fel general, dar nu o păstrăm cu adevărat în memorie; luxul ni-l amintim în toate amănuntele, spune Charles Dickens în Drood de Dan Simmons. E ca diferența dintre cărțile pe care le citim la metru, pentru destindere, și acele rare lecturi care ne rămân în memorie.
Volumul de aproape 100 de pagini, Rătăciri, apărut în 2012 la editura Allfa, ne redă un Horaţiu Mălăele care se joacă de data aceasta printre cuvintele scrise şi stilurile de tot felul, fragmentele luând fie forma unei pagini de roman în care parcă am citi un Marin Preda (Au venit comuniştii), a unor povestiri în viul grai al unui Creangă (Copilăria) fie a unui jurnal-confesiune (Doamne, tineri mai eram...) sau a unor opinii jurnalistice (Cinefagii...). Cert este că volumul se citeşte, aşa cum o spune şi Radu Beligan, pe nerăsuflate.
Librăriile s-au umplut şi la noi de ceva ce blochează întotdeauna o luptă consistentă de idei. Aşa, ca pe nişte cavaleri ai delirurilor de toate felurile, i-aş pune într-o barcă pe Puric şi a sa mistică de selfhelp pentru corporatişti şi foşti ţărănişti. De cealaltă parte ar sta ateii profesionişti apucaţi, gen Dawkins. Zgomotul făcut de ei îngroapă studiile serioase filozofice, teologice, eseurile cu adevărat vii şi novatoare într-un domeniu în care fie erudiţia, fie vioiciunea sclipitoare joacă rol determinant.
O lansare de carte care a ieșit din tiparele deja binecunoscute cu autor și doi critici care îl laudă: volumul de sonete Amor cortese. Ritmuri și rime trubadurice de Adrian Pârvu, lansat miercuri de editura Tracus Arte la Muzeul Literaturii Române. Muzică, versuri, discuții relaxate.
Deși nu i-a plăcut niciodată eticheta aceasta, de care de altfel n-a mai scăpat toată viața, Alan Sillitoe a făcut într-un fel parte, chiar dacă fără să-și propună, din generația scriitorilor clasei muncitoare ai Angliei anilor 1950-1960. Provenit dintr-o familie de muncitori, Sillitoe a lucrat la 14 ani (în 1942) timp de trei luni, în fabrica de muniție Raleigh din Nottingham, apoi, în 1945, a devenit controlor de trafic aerian în cadrul Forțelor de Aviație britanice până la 21 de ani când a trebuit să se retragă din cauza tuberculozei.
Sper că vă amintiți că John Scalzi ne-a oferit până acum trei volume dintr-un ciclu intitulat Războiul bătrânilor. E vorba de o poveste SF care se desfășoară într-un viitor îndepărtat, viitor în care omenirea a colonizat o mulțime de planete - și a descoperit că există o grămadă de specii extraterestre (unele dintre ele mai evoluate tehnologic decât pământenii) care vor și ele să-și extindă imperiile galactice, fără să accepte posibilitatea unei concurențe pașnice. Așa că în cosmos au loc bătălii înverșunate, se încheie și se destramă alianțe... într-un cuvânt, e nevoie de soldați, mulți și foarte bine instruiți. Iar acești soldați sunt recrutați dintre bătrânii pământeni.
Se pare că legiunile romane au adus, pentru prima oară salvia (Salvia officinalis) din Egipt. A fost numită salvia de către romani (în traducere a salva), pentru că era utilizată în diferite afecţiuni ale soldaţilor din trupele Imperiale din campaniile susţinute în Egipt. Cu aceeaşi reputaţie trece şi în Evul Mediu, în Imperiul Carolingian mănăstirile cultivându-o ca o plantă specială pentru tratamentul multor afecţiuni. Tot atunci salvia intră şi în bucătăriile claselor nobiliare, mai ales atunci când erau necesare anumite metode pentru fezandarea cărnii de vânat.
Scriitorul Elie Wiesel a declarat recent că „repudiază premiul oferit de guvernul Ungariei în anul 2004, după ce importanți politicieni unguri au participat la ceremonia de comemorare a unui ideolog nazist celebru, Jozsef Nyiro, anunță Huffington Post.
Impresionat de cantitatea scrierilor, de ritmul copleșitor al aparițiilor editoriale și de prestigiul unora dintre autorii americani, sefistul român a ajuns curând să considere spațiul anglo-saxon al genului drept maxim etalon valoric și de performanță, iar, în măsura în care scrie, să-și considere publicarea în Statele Unite drept ținta supremă la care poate năzui. Din când în când, câte o asemenea speranță se mai și împlinește, ca urmare a unor conjuncturi fericite, ori a unor străduințe proprii, poate nu întotdeauna compensatorii prin rezultatul efectiv față de energia cheltuită cu această promovare de orgoliu personal.
Eugen Ovidiu Chirovici este binecunoscut ca jurnalist economic ori datorită implicării sale în masonerie, dar cred că aceste criterii lumești trebuie să se încline în fața celui primordial: este un scriitor prin definiție. Și un scriitor foarte bun, veți descoperi citindu-i thrillerele.
N-am citit recent o carte mai bună, mai incitantă ca acest roman al lui Paul Auster, Invizibil. Poate mă înșel, însă. Paul Auster este un scriitor remarcabil, unul dintre cei mai importanți și mai traduși scriitori americani contemporani.