BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Fraţi de cruce, de Ingvar Ambjørnsen, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi autori norvegieni contemporani, a apărut de curând în colecţia Strada Ficţiunii, traducere din limba germană de Monica-Livia Grigore. Romanul stă la baza filmului Elling, nominalizat la …
Într-o dimineață însorită din vara timpurie a anului 1949, Joseph Schwartz, croitor pensionar, se plimba alene pe străzile plăcute de la marginea orașului Chicago, reamintidu-și niște versuri ale lui Browning. Și, în timp ce se plimba, Schwartz se pomeni că ridică piciorul de pe asfalt și-l puse pe iarbă!
Mici anecdote şi fragmente disipate din copilărie şi adolescenţă refac avanscena vieţii de scriitor a lui José Saramago, lăsând însă în afara paginilor ceea ce poate ne-am dori să cunoaştem din culisele cărţilor şi ale vieţii sale literare.
Proza scurtă a Debrei Dean din volumul Confesiunile unei femei este potrivită cititorului viitorului. Aruncă săgeţi dulci şi amare în povestirile sale mini şi ştie să potrivească foarte bine mângâierile pe care ţi le dăruieşte, din când în când, viaţa cu realităţile tipice şi vindicative.
Am devenit curioasă în legătură cu sufismul după ce am citit cărțile autoarei turce Elif Shafak. Ea vorbește atât de des și atât de frumos despre sufism încât nu poți să nu cauți mai mult, să nu afli și alte …
Septembrie, 2012 Am terminat scenariul după Apropierea. Răsuflu uşurat, chiar mi-a scos peri albi şi ştiu că încă mai e de muncă. Urmează să mă întâlnesc cu Tudor Giurgiu, să-l îmbunătăţim. Dar acum mi-am făcut loc în cap pentru romanul la care de câteva luni tot scriu pagini disparate; să pot şi eu să spun când sunt întrebat ce fac: lucrez la un roman. Am scris lucrez la un roman şi imediat mi-am amintit de Juan Rulfo, mexicanul autor a doar două cărţi, una de povestiri, cealaltă un roman, care a fost întrebat, după vreo treizeci de ani, dacă e adevărat zvonul că lucrează la un roman, ba mai mult, că ar avea deja şi un titlu pentru presupusul roman. Juan Rulfo, imperturbabil, a zis că e drept că a avut un titlu, dar l-a schimbat. Bineînţeles că nu a mai publicat niciodată vreun roman.
Dacă până acum îl știați pe Bogdan Hrib ca autor reprezentativ al genului thriller & mystery din România, după cea mai recentă apariție editorială, Ultima fotografie, va trebui să mai adăugați un gen în palmaresul tău: literary fiction. Unii …
Rareori mai întâlnești astăzi povești cu fete frumoase din popor devenite regine. Ar mai fi poate Kate Middleton (Ducesa de Cambridge), dar ea este încă prințesă. Înainte să devină regina Noor a Iordaniei, autoarea cărții noastre era o tânără americancă obișnuită, dar foarte frumoasă, pe nume Lisa. Din nefericire, soarta ei nu s-a încheiat cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, căci la 47 de ani a devenit văduvă.
M-am decis să intervin într-o discuție despre premiile care se acordă la noi pentru literatura SF. Preocuparea pentru acest subiect o cred permanentă, dar oarecum subterană, în mediul celor ce scriu asemenea literatură și al cititorilor ei. Din când în când, problema iese la suprafață, vehiculată de autorii și editorii genului, cum văd că fac Michael Haulică și Horia Nicola Ursu într-o apariție recentă din revista digitală Galileo. Și e bine că se întâmplă așa, ca să mai lămurim câte ceva în materie. Bineînțeles, exclud din principiu perspectiva unei lămuriri din categoria celor „ultime și definitive, fiindcă o asemenea pretenție i-ar umili pe toți cei care și-au mai pus chestiunea în decursul timpului, exprimând-o în termeni
Drumul parcurs de cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile, îşi are punctul de plecare la Bucureşti, unde pe 13 martie 1907, venea pe lume Mircea Eliade. Încă din copilărie tindea spre perfecţiune şi spre drumuri nestrăbătute de nimeni până atunci: „În mine se zbat, de când mă ştiu, două mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continuu nimic. (Mircea Eliade, Şantier, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1935, p. 219.)
Dacă nu te doboară, durerile sufleteşti precoce îţi hrănesc imaginaţia, îţi dezvăluie binefacerile autoanalizei când alţii abia îşi dau seama pe ce lume se află sau cum îi cheamă, te fac să observi mai profund trăsăturile celor din jur, apoi îţi dăruiesc acel talent unic de a vedea sensibilitatea acolo unde ceilalţi văd un mare gol. Un astfel de copil mare vei regăsi în volumul de povestiri Suferinţe timpurii.
Însemnările unui artist care îşi cunoaşte ascensiunea, locul în epocă şi, mai ales, propriul orgoliu pe care îl face scop în sine devin din confesiune oratorie despre sine, fără niciun fel de rezervă. Personalitatea deloc aşezată a celui care neagă orice nu se apropie de talentul lui Dalí, obiectivându-se într-o supraconştiinţă a sinelui, se întâlneşte cu viziunea clasică a iubitorului de artă, care îi priveşte atemporal opera în afara omului.