BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Roman de debut al scriitoarei Tea Obrecht, Soția Tigrului ne introduce în încrengătura tragediilor din Balcani, descrise cu o acuratețe rar întâlnită în relatările istorice. Născută în Belgrad, în 1985, autoarea reușește să surprindă toate cicatricile lăsate de război în regiune. Este un roman care creează așteptări mari într-un număr modest de pagini, înglobând polaritatea conflictelor dintre creștini și musulmani, modernitate și tradiție, știință și superstiție.
Cartea asta - Prizonierul cerului de Carlos Ruiz Zafon - am citit-o dintr-o răsuflare. Aproape nu am apucat să notez citate sau vorbe înțelepte ale personajelor pentru că mă interesa intriga.
Cum repară soldatul gramofonul este povestea unei copilării obișnuite, întrerupte de războiul din fosta Iugoslavie, un conflict pe care nimeni nu-l numește, preferând să se refere la el ca la un eveniment exterior care „sevaterminaîncurând. Naratorul, Aleksandar, este un soi de ucenic vrăjitor, un copil cu o imaginație prea bogată, care își atrăgea mustrările profesorilor în vremurile când „toate erau la locul lor. Dar această hiperimaginație, împreună cu harul povestitului, îi va permite să reînvie în timpul exilului o țară ce nu mai figurează pe nici o hartă, cu o limbă ce nu mai este prezentă în nici un dicționar.
Peter Hobbs scrie în romanul În livadă, rândunicile atât de direct, încât te sperie. Nu există aluzii în curgerea cuvintelor, nu există confuzii şi încâlceli. Nu există trucuri literare de sporit tensiunea. Tensiunea, totuşi, este maximă. Pentru că se trage dintr-o poveste de dragoste care s-a terminat violent înainte de a începe. Povestea unui adolescent târât în închisoare şi chin fizic şi psihic fără sfârşit pentru că s-a îndrăgostit de fata cui nu trebuia.
În vara aceasta au apărut două cărți de interviuri cu scriitori români, care umplu o nișă dificil de tratat de jurnalismul nostru cultural, din ce în ce mai puțin vizibil. Volumele Literatura de azi. Dialoguri pe net de Daniel Cristea-Enache și Ce-a vrut să spună autorul, coordonat de Marius Chivu ne arată fața literaturii contemporane: prietenoasă și așteptând doar invitația la șuetă.
Ați luat vreodată în copilărie untură de pește? Are un gust oribil, dar până la urmă face bine. Cam așa am simțit și cu Inferno - cea mai recentă producție literară marca Dan Brown – o carte de vacanță care continuă aventurile citadine ale unui personaj deja cunoscut: profesorul Robert Langdon.
Prin Ochiul cosmologic am văzut un alt Henry Miller. Nu mai este ştrengarul cabaretelor şi colecţionarul fanteziilor burleşti din cartierul plăcerilor stridente, pe care l-am descoperit în Zile liniștite la Clichy. Alcătuit dintr-un puzzle vizionar, Ochiul cosmologic reuneşte obsesiile şi fetişurile (de astă dată) literare şi cinematografice din perioada în care scriitorul s-a lăsat în voia Parisului efervescent, aflat poate în cea mai frumoasă perioadă artistică din istoria sa. Cititorul obişnuit să găsească un Henry Miller fără pudoare, fascinat de libertatea găsita într-un Paris hotărât să nu refuze scriitura plină de acel erotism făţiş, va fi uimit să descopere o variantă mai cizelată.
Deja în Occident există de multă vreme o adevărată frenezie de consum în privința cărților practice, iată că și la noi a ajuns să fie la modă să citești literatură motivațională și de dezvoltare personală. E drept că nu avem prea multe alegeri de calitate și de aceea când apar titluri care merită într-adevăr atenție, ele se pierd în noianul de volume despre secretele succesului, cum să ajungi în top peste noapte, cum să slăbești în somn....și multe altele.
O carte cu un titlu incitant, Bărbații de pe canapeaua mea, de Brandy Engler si David Rensin, vine să confirme - dacă mai era nevoie -, că sexul slab nu e cel care cântărește mai puțin la naștere, nici cel care poartă rochie. Sexul slab e cel care se lasă protejat cel mai mult, cel care se lasă dorit, așteptat, nu pentru că ar fi extraordinar, ci pentru că e atât de fragil încât uneori se teme și de propria umbră.
Sper că sunt mulți cei ca mine cărora le plac biografiile, inclusiv cele gastronomice. Chiar dacă Ernest Hemingway nu a fost autorul meu preferat, abordarea pasiunilor sale într-o carte cu numele Rețetele lui Hemingway m-a făcut curioasă. Cartea a pornit de la întrebarea: oare ce mănâncă un scritor de succes? Personal, nu această curiozitate m-a împins spre carte, ci cea legată de faptul că un autor și-a găsit timp pentru această formă de cultură (culinară).
John Fante e un scriitor pe nedrept uitat sau pe nedrept lăsat pe rafturile librăriilor. A fost nevoie de o ecranizare dulceago-romanțioaso-stângace a romanului său Întreabă praful pentru ca lumea să-și amintească de el. A fost nevoie de un efort concertat al literaților americani pentru a-l scoate din nou la lumină. În tot acest timp, literatura de mâna a doua, scrisă de creiere care ar putea livra lejer scenarii de filme ieftine, a prosperat.
Roberto Bolaño nu e un autor cu care cititorii români să fie foarte familiarizați – nici măcar cei americani nu l-au descoperit cu totul până acum. E o stea care strălucește mai tare postum, căci adevărata sa consacrare literară i-a venit după moarte, în 2003.