Orwell nu e un simplu scriitor, e o grilă şi acum incomodă de citit lumea. Cărţi sau ţigări, o colecţie de articole şi bucăţi memorialistice, e încă un motiv să le dai peste nas celor care îl invocă cu morgă citând din 1984 şi cam atât. Stilul incomod orwellian vine din riscuri enorme asumate ca cetăţean-scriitor, din experienţă, dintr-o sinceritate uneori auto-negatoare, dintr-o continuă revoltă anti-establishment, anti-media. Încă îi mai deschid Jurnalul ca să citesc rezumate din presa vremii, pe care le făcea conştiincios. Îmi plac scriitorii care cunosc presa total, care o ţin tot timpul sub supraveghere şi care ştiu cum s-o taxeze când e nevoie.
Acel 4% pomenit în titlu face parte dintr-un text despre aventurile scriitorului în adolescenţă într-o şcoală privată din Anglia începutului de secol XX. Era dintre acei elevi care erau primiţi cu bursă (părinţi la limita sărăciei) şi cărora li se amintea fără încetare că nu-şi permit să uite că n-au bani. Puberul de la acea vreme avea însă un vis: 100 000 de lire sterline i-ar fi rezolvat problema, l-ar fi adus în pătura superioară a societăţii, mai ales că ar fi pus o dobândă deloc nesimţită sau nerealistă, de doar 4%. Acesta era visul suprem care spune mai mult despre context şi despre mintea în formare decât o mie de poveşti romanţate cu adolescenţi romantici. Orwell întoarce pe dos clişeele despre autobiografia adolescentului ca „ferment” al viitoarei personalităţi. Trezirea sexuală, sarea şi piperul amintirilor din adolescenţă, este tratată la rece: amintiri cu pedepsele pentru masturbare aplicate drastic de directorii-zbiri şi o scurtă analiză a propriei inhibări a apetitului sexual timpuriu.
Păcatul ţi se poate întâmpla, independent de propria voinţă. Copilul care udă patul în somn şi care apoi e pedepsit. Iarăşi o scenă-şoc, curăţată complet de orice posibilă turnură morală. După câteva bătăi serioase aplicate cu osârdie, copilul nu mai face în pat. Orwell constată cinic că „tratamentul” a funcţionat în ce-l priveşte. Ce a verificat în persoană capătă de altfel o forţă incredibilă, dincolo de „literar”, de „estetic”. E internat la un moment dat în Paris, la un spital al săracilor fără asigurare medicală. Şi urmăreşte din patul său cum este tratat ca un element non-uman, ca un material de experiment pentru medici şi studenţii lor. Orwell ştie să relateze exact şi tulburător din acea lume a dezumanizării de care a avut parte în proporţii intense.
Imprevizibilul loveşte uneori necruţător şi pentru stânga „de Oxford”. Orwell n-are chef de retorică. Întrebările pe care şi le pune sunt imposibil de rezolvat fără răspunsuri implicite şocante. S-au inventat pe lume arme capabile să facă un rău comparabil cu unele dintre cele mai banale boli care omoară oamenii în „patul lor”? Sau, investigându-şi propria generaţie, a acelora încă prea tineri ca să fie recrutaţi în Primul Război Mondial, se întreba cum de-a fost mai atins de drama de pe Titanic decât de istoriile groaznice de pe front.
Orwell e unul dintre acei autori căruia merită să-i citeşti fiecare rând scris. Nu prea cred în lectura totală a unui scriitor – în cazul lui însă, ar fi o pierdere să omiţi-eviţi ceva.