Spleen pe Nil! Aşa l-ar fi sfătuit Baudelaire pe Naghib Mahfuz să-şi boteze manuscrisul. Dar Parisul este prea departe, iar în Cairo decadenţa renaşte-n aprilie, «luna prafului şi a minciunilor», pentru a se dizolva apoi în alambicul plin de haşiş. Dar nu apatia şi drogul îi anesteziază pe eroii lui Naghib Mahfuz, ci numai o compulsivă pălăvrăgeală fără sfârşit. Pălăvrăgeală pe Nil face parte din categoria operelor menite să reflecte o societate egipteană căzută în debusolarea malignă, lăsată-n urmă de perioada colonială.

Dacă am lua în considerare anul în care a fost scris acest roman, 1966, ne-am gândi, probabil, la nişte personaje burgheze, căzute în patima nepăsării boeme, ce nu îşi mai pot găsi locul în regimul lui Gamal Nasser, prea rigid pentru ei. Dar Mahfuz nu vrea să reinventeze cronica unei neadaptări sociale anunţate prin clişee. Personajele create se pot desprinde uşor de realitate, revenind la ea doar atunci când nu mai au pe ce să-şi verse amarul. Au propria «oază» de euforie pe Nilul imaginar, plin de mâluri parfumate şi de siluete iluzorii.

 

„S-ar putea să-ţi spui în sinea ta: ei sunt egipteni, sunt arabi, sunt oameni şi-pe deasupra-mai sunt şi intelectuali; cum se poate atunci ca preocuparile lor să fie atât de limitate ?!  Adevarul este că noi nu suntem nici egipteni, nici arabi, nici oameni obişnuiţi. Noi aparţinem unei categorii speciale…Suntem oamenii acestui bac“.

 

În viaţa de zi cu zi sunt funcţionari, avocaţi, critici de arta, scriitori şi actori, dar noaptea sunt sclavii haşişului pulsând în vaporii din narghilea. Işi dau întâlnire pe Nil, mai exact pe bacul lui Anis Zaki, amfitrionul plăcerilor halucinogene. Totuşi, personajele lui Naghib Mahfuz nu sunt hedoniştii clasici, preocupaţi numai de placerea în sine. Nu există voluptăţi pure în lumea lor. Ei caută uitarea şi libertinajul cu iz filozofic, dar nu le mai rămân decât scepticismul şi amintirile dureroase dintr-o viaţă irosită.

Fiecare pagină te împinge să-i descoperi adevăratele personaje – absurdul şi amnezia indusă de haşiş. Şi ar fi rămas doar ele, suspendate pe Nilul halucinaţiilor clandestine, dacă nu ar fi apărut întruchiparea seriozităţii idealiste-jurnalista Sammara. Pentru Sammara, oaspeţii primiţi seară de seară pe ambarcaţiunea lui Anis Zaki devin o sursă de inspiraţie. Ea visează la un debut în dramaturgie, dar este absorbită de lumea stranie, devenită o infuzie suprarealistă lăsată în urmă de mirajul haşişului. Vor fi în zadar eforturile Sammarei de a risipi aburul absurdului pentru a (re)instaura sensul vieţii pe insula plutitoare, luata cu asalt de remuşcări după accidentul în care toţi vor implicaţi …la un moment dat.

Dacă ai parcurs Trilogia Cairoului, aici vei fi surprins de un Naghib Mahfuz (aparent) hotărât să renunţe la  ordinea epică. Romanul său este o suprapunere de replici pline de umor amar, lăsându-ţi impresia ca ai în faţă o piesă de teatru, bine închegată. Dialogurile efervescente şi întortocheate îţi amintesc de Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, dar finalul abrupt anulează candoarea boemilor şi le drenează idealurile. Spre deosebire de eroii lui Fănuş Neagu, personajele imaginate de Mahfuz s-au încăpăţânat să transforme absurdul în noul realism al celor fără sensuri şi fără certitudini.

 

Adriana Gionea – Townportal, pentru BookMag.