„Un personaj memorabil acest Ian-Omar. Naraţiunea se dezvoltă insinuînd că locul lui nu e de fapt nicăieri pe acest pămînt, că patria lui şi a noastră, a celor care îi citim povestea, este în altă parte. Insinuarea alunecă spre revelaţie, graţie bolilor noastre, ale părinţilor şi bunicilor şi totodată graţie istoriei. O revelaţie potenţată de un talent poetic de excepţie… Cum se întîmplă de regulă în romanele atinse de harul vizionarismului, această istorie personală tinde să dea seamă de istoria unei întregi generaţii”, spune scriitorul Radu Aldulescu despre romanul Omar şi diavolii, de Dan Ciupureanu, apărut în colecția Ego. Proză de la Polirom.

Un roman despre maturizare, despre răul de la începuturile vieții adulte, despre falsitate și revelație, despre lumini și umbre.

Dan Ciupureanu «explodează» cu un bildungsroman à rebours: autoficţiune crudă, nu doar lipsită de concesii pentru amorul propriu al naratorului, ci chiar înclinată spre un anumit masochism, susţinută de un ritm care îţi taie respiraţia, poetică, însă cu un simţ al grotescului ce trimite, păstrînd proporţiile, la tribulaţiile lui Ferdinand din Moarte pe credit, cu o tuşă de candoare salingeriană şi, pe alocuri, cu o încrîncenare à la Eddy Bellegueule, din fericire fără urmă de inflamare ideologică şi resentimentară. Toate acestea, punctate de flashuri psihotice care te duc cu gîndul la Recviem pentru un vis. Omar şi diavolii are o autenticitate de brut art, fiind abia în ultimă instanţă şi retroactiv un pariu cu literatura. Un pariu cîştigat miraculos.  – O. Nimigean

 

Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:

 

”Sunt în curte. În depărtare se vede Roxana cu o plasă. Hai sus să punem astea în cameră, zice, că ţi‑am adus şi haine de schimb. Ce să fac cu ele? Mâine ai permisie acasă pentru două zile, adică dormi o noapte acasă. Aha… Nu te bucuri? Ce ? Nu te bucuri? A, da, mă bucur, da. Va trebui să‑ţi las cheia şi să stai singur până vin de la serviciu, îţi las şi bani, poate vrei să ieşi la terasa de jos. Aha… E dimineaţă – trec de poarta spitalului şi aştept autobuzul în staţie. Sunt neliniştit – mi se pare că toţi se uită la mine. Un bilet, vă rog. Şi îi întind şoferului o monedă de doi euro – miroase a gaz în autobuz –, această monedă este falsă, nu e bună, zice. Cobor din autobuz – ăştia nu o să mă lase să ajung acasă, îmi zic. O iau pe jos – cineva mă urmăreşte –, măresc pasul şi merg aproape de zid, să nu mă împingă în faţa maşinii. Mă opresc la următoarea staţie de autobuz – mă uit în toate părţile –, urmăritorii schimbă tura, îmi zic şi înghit un Valium. Urc în autobuz, azi nu am nevoie de bilet, doar ştiţi unde merg, îi zic şoferului – avansez până în fundul autobuzului şi mă las pe scaun. În faţa mea, o femeie se uită insistent la mine. O privesc fix în ochi, fără să clipesc. Scoate din geantă o folie de Valium şi înghite o pastilă – e de‑a mea, îmi zic şi privesc în altă parte. Intru în scara blocului şi mă bag după un colţ – aştept –, ţin pixul strâns pentru gâtul urmăritorului care va intra în scară – nu vine nimeni –, urc scările. Descui uşa şi o întredeschid – mă uit în toate colţurile şi adulmec, mirosul de otravă mă duce până la şifonier –, iau cuţitul din bucătărie şi deschid uşa dulapului – nu e nimeni. Câteva haine de‑ale mele miros a gaze, a otravă. Otrava cu care mă omoară încetul cu încetul. Le bag într‑un sac de plastic, pe care îl leg la gură. Intru în baie – îmi aprind o ţigară, o fumez repede, să nu vină cineva, arunc chiştocul în veceu, bag peria şi trag apa. Mă întind pe pat – mă ridic şi trag draperiile – mă uit cu coada ochiului pe fereastră – nicio mişcare. Cineva bate la uşă – iau cuţitul şi deschid – e Roxana – ascund cuţitul la spate. Cum e acasă, puiuţule? Bine, cum să fie. Mă închid în baie – fumez. Roxana deschide uşa şi râde în hohote. Poţi fuma în casă, ca toţi oamenii, uite scrumiera pe masă. Of, of, of, te‑ai sălbăticit de tot la spital, puiuţ mic. Ţin ţigara palmată – suflu fumul sub masă. Roxana mă sărută. Mă sărută pe gât, îi dau părul la o parte să văd geamul – asta da diversiune, îmi zic –, îmi ridică tricoul, mă sărută pe piept, coboară – nu simt nimic, sunt atent la geam –, o împing şi sar din pat, deschid uşa şi mă uit pe scări, printre balustrade, intru în casă şi încui uşa. Să ştii că nu te vei face niciodată bine, Bibă, dacă nici măcar nu încerci. Încerc. Nu vezi că încerc ? Văd, puiuţ mic.

Ziceam că în nouăştrei au coborât oamenii lui Dumnezeu să adune suflete de la gunoi şi să le ducă, şi cocimoreana fu şi ea suflet la ea în somn. Şi fata mea îi punea peruca în cap lui David, care e Avram, şi crezui că muri, Doamne, şi că se rupse de greutate din suflet, gândind că îl luau pe lumea cealaltă, urlând ca‑n nouăştrei. Şi greutatea din sufletul meu o bătură cu ghimpi. Flori mirositoare ale Za în grădina lui Ra.

Michel vrea să joace şah cu mine. Hai  Parcă suntem în Zbor deasupra unui cuib de cuci, zice. Ce alegi? mă întreabă. Aş putea juca cu oricare, nu e nicio diferenţă între albi şi negri. Albe şi negre. Şi eu ce‑am zis? Albi şi negri. În fine… alege tu. Şi mie mi‑e indiferent, pot juca cu albii, la fel cum pot juca şi cu negrii. Albele şi negrele, adică. Păi, ce‑am zis? Albii şi negrii. Hai să dăm cu zarul, cine câştigă joacă cu negrele. Cu albele. Nu‑ţi plac negrii? Sunt negru, ce întrebare e asta?”

Dan Ciupureanu (n. 1983, Craiova) a cîştigat concursul de debut al Editurii Vinea, în 2014, cu volumul Efectul calmantelor, pentru care a primit Premiul pentru debut în poezie al revistei Tiuk!. În 2015 a publicat volumul de poezii Liderul grupei mici de la grădiniţa de stat nr. 2, nominalizat pentru premiile Artgothica. În 2016 îi apare în Franţa Les jeux paralympiques, poeme, în traducerea Carinei Nedov. A publicat în numeroase reviste literare din România, Germania şi Franţa poezie, teatru şi proză scurtă. Locuieşte în Franţa.