Cine a zis că viaţa unui bibliofil anticar trebuie să fie ternă, singuratică, de şoricel pedant, uitat în spatele rafturilor cu hârtii îngălbenite şi mirosind a mucegai, îşi va da palme că nu a păşit încă într-o prăvălioară ticsită de cărţi vechi, pe o străduţă lăturalnică dintr-un oraş istoric. S-ar putea să dea de surpriza vieţii lui, care să-l includă, mai târziu, într-o specie aparte a dependenţilor.
Una dintre acele descoperiri pe care le poţi face parcurgând romanul închinat aventurierilor pasionaţi de lectură este legată de imaginea unui anticar. Iubitorii de rarităţi livreşti, adunaţi în Barcelona din Aerul pe care îl respiri, sunt nişte decadenţi rafinaţi, nicidecum nişte inadaptaţi timizi şi prăfuiţi. Buni cunoscători ai fineţurilor, îşi păstrează eleganţa chiar şi atunci când au în faţă o colecţie de romane deoacheate păstrate din secolul celebrelor amante regale ce afişau cochetarii teatrale, al nobililor excentrici, al reginelor cu apetit amoros legendar, al picturilor galante, acel secol dominat de Iluminişti…şi de Casanova.
Un astfel de anticar este şi Victor Guillot, cândva bibliotecarul ultimului rege al Franţei. Scăpat din calea mulţimii furibunde ce lua cu asalt cuiburile nobililor şi ai favoriţilor de la Curte, zelosul bibliotecar pasionat de călătorii salvează câteva opere valoroase, râvnite de marii colecţionari ai vremii, printre care şi o serie de romane cu subiecte erotice, de o îndrăzneală nemaivăzută până atunci, uimitoare şi în secolul nostru. Era oare un pervers, un superficial dornic de lecturi care pot face sângele să clocotească prin întâmplările din viaţa unor curtezane inventive şi pline de umor? Nici pe departe! Guillot căuta de fapt tot ce doreau oamenii secolului al XVIII-lea- o evadare senzuală din calea educaţiei rigide, care încă mai condamna plăcerile corpului, deşi le susţinea pe ascuns. Acestei evadări i se mai adăugau tonul satiric al respectivelor scrieri, în stilul Decameronului, critica îndreptată împotriva clerului şi nobililor dedaţi corupţiei, dar şi plăcerea estetică provocată de artă, volumele interzise fiind ilustrate de pictori talentaţi, care au trasformat detaliile explicite în capodopere incluse mai târziu în albumele dedicate artei erotice, singura capabilă să apere nudurile de pornografie.
Legea nescrisă care spune că nu poţi avea o poveste fără un personaj controversat sau fără secrete a fost respectată şi de Care Santos, care introduce în cufărul volumelor interzise, purtate de Guillot de la Versailles la Barcelona râvnită de Napoleon, o carte pe care Ludovic al XV-lea a vrut-o arsă într-un cuptor de pâine, tocmai pentru a salva onoarea amantei sale, Madame du Barry, ironizată în cartea ilustrată Memoires secrets d’une femme publique (Memoriile secrete ale unei femei publice). Cartea era un pamflet erotic şi un portret scandalos oprit de la difuzare prin suma colosală platită de rege autorului. Dar volumul a fost salvat în ultima clipă, iar în căutarea lui şi a întregii colecţii devenite un afrodiziac livresc vor pleca personaje pitoreşti, unele nevinovate, altele odioase până la grotesc, toate bine conturate de Care Santos, încât ţi se pare că le vezi defilând chiar în camera unde citeşti romanul.
În Barcelona aflată între morala catolică, strâns legată de familia regală, şi tabăra celor având convingeri liberale (ce încuraja noile moravuri laxe aduse de trupele napoleoniene), jafurile, infamiile, crimele în numele îmbogăţirii şi devastările aruncau societatea tradiţionalistă în haos. Strecuraţi printre aceste pericole, nişte aventurieri senini şi un personaj odios, cu nume de felină ce încununa ironic un portret caricaturizat, umblă febril, precum nişte dependenţi în sevraj, după cărti rare, vechi de sute de ani. Nu scapă de aviditatea lor nici ascunsa colecţie de cărţi erotice a lui Guillot, jefuită de soldaţii lui Napoleon, şi nici biblia valoroasă, ieşită chiar din tipografia lui Gutenberg.
Aşa cum firele unesc părţile care formează corsetul unei libertine gătite după moda franţuzească, tot aşa iţele naraţiunii îi aduc laolaltă pe cei aflaţi pe faliile opuse ale societăţii catalane. Personaje libidinoase vor pofti la fiica librarului Guillot, derbedeii cu înclinaţii poetice ai mahalalei salvează carţile preţioase, ajungând mari ucenici de anticari, spălătoresele analfabete se ascund în palatele nobililor decăzuţi, clericii ajung la mâna vânzătoarelor de plăceri, în numele puterii, al lacomiei, dar şi al obsesiei pentru frumuseţea paginilor transformate în opere de artă. Poveştile acestora vor fi descoperite de naratoarea cărţii, o bună prietenă a fetei celui mai mare anticar al Barcelonei actuale. Peste sute de ani, ea va pune cap la cap dezvăluirile, scrisorile de la începutul secolului al XIX-lea, însemnările facute de Guillot şi complicii săi în lupta pentru libertatea cuvântului scris, biografiile unor excentrici dornici să marcheze schimbarile din Barcelona, adăugănd note picante sau groteşti istoriei, şi versurile unor poeţi romantici.
Paginile romanului devin scene desprinse dintr-un film de epocă plin de aventuri, legături secrete, suspans, cărţi pierdute şi femei seducătoare, iar talentul scriitioarei catalane în a reda atmosfera şi moravurile unei epoci seamănă cu demersurile unui regizor obsedat de realizarea decorurilor care să păstreze autenticitatea unei perioade istorice. Personajele sunt expresive, mustesc de vitalitate, contradicţii şi umor, oferind replici spirituale când te aştepţi mai puţin (dialogul dintre Guillot şi aventurierul revoluţionar, Angel Brancaleone, oferă un spectacol al umorului spiritual).
Care Santos te poate face să visezi că ai în faţă un roman de aventuri în stilulul consacrat de Alexandre Dumas, ilustrat de gravurile unor pictori talentaţi, roman pe care l-ai descoperit într-un anticariat. Atât de bine reuşeşte să redea spiritul unei epoci prin manierele, ritualurile cotidiene, dialogurile, vestimentaţia şi prejudecăţile acestor protagonişti care te vor seduce sau, dimpotrivă, te pot revolta prin anumite fapte. Acestui stil i se adaugă minuţiozitatea analizei psihologice a diferitelor tipologii umane specifice romanelor scrise de Balzac şi tendinţa de a construi personajele după legile dualităţilor inocenţă-perfidie, fecioară-târfă, angelic-demonic, lumină-întuneric, des întâlnite în cărţile romanticilor. La un moment dat, vezi siluetele personajelor pozitive ieşind în relief şi plutind deasupra Barcelonei redate sub forma unei gravuri zgomotoase realizate prin cuvinte savuroase.