Ah, dată naibii pisica aceea!

Ah, dată naibii pisica aceea!

Înainte de toate, doamnelor și domnilor, vreau să vă spun că acela care a scris Memoriile unui bătrân crocodil, Tennessee Williams, este tăticul pieselor de teatru pentru care de altfel s-a ales și cu Premiul Pulitzer: Un tramvai numit dorință (1948) și Pisica pe acoperișul fierbinte (1955). Știu că știați J dar nu m-am putut abține, dacă ar exista o variantă în care prima propoziție să poată fi introdusă virtual de trâmbițe aș accesa-o instant. Din păcate încă nu există un astfel de artificiu în word.

Încă din cuvântul înainte al autorului aflăm că pielea unui bătrân crocodil cum este el nu poate fi vizibil atinsă, crestată, decât de muchia tăioasă a unui diamant sau de puful unei păpădii suflat în aerul unei după-amieze de vară târzie. Din păcate însă, din biografia lui se poate ghici că pielea groasă de crocodil pe care pretinde că o avea, nu l-a ferit în totalitate de nefericire. Schizofrenia, boală care a chinuit-o pe sora sa (și de care devine suspect chiar el la un moment dat) și lupta cu ideile preconcepute ale unei societăți care îi accepta foarte greu homosexulatitatea l-au împins pe Williams spre consumul de alcool și calmante, iar combinația dintre cele două i-au fost fatale în 1983. Avea 70 de ani.

T.W. povestește în memoriile sale cu lux de amănunte diverse evenimente nefericite, însă nu se lamentează, tratează totul cu un simț al umorului ușor negru, așa cum ar povesti ceva ce i s-a întâmplat altcuiva, nu lui însuși. E revoltat pe bună dreptate de mașinăria burselor de merit de care nu are parte cât e foarte tânăr, foarte la început de drum și îi critică pe bogătașii anilor ̛40. De altfel, critică o societate care se bazează pe cei câțiva oameni bogați, plasați undeva în vârful piramidei sociale, prea speriați să privească în jos spre artiștii neconfirmați, îngrozitor de reținuți față de soarta tinerilor artiști de la care însă așteptau să aibă un impact asupra culturii. Nu uită să amintească primul său job – jumulitor de porumbei la periferia orașului Los Angeles, un loc de muncă prost plătit, dar în care are acces la mici frânturi de observații filozofice ale colegilor de jumulit. Nu ezită mai apoi să folosească aceste observații în textele pe care le scrie pentru teatru sau în scenariile pentru filme.

De altfel, scriitorul povestește în nenumărate episoade, pe parcursul întregii cărți, despre snobismul cu care a avut de-a face încă de mic – în St. Louis unde a locuit în copilărie – pătura de mijloc era bine atinsă de acest flagel. A fost începutul carierei într-un sens, deoarece copilul Tennessee Williams a început să-și scrie primele povestiri observând plin de mirare cum dezavantajele materiale sau cartierul în care locuiești pot să te despartă de anumiți prieteni.

Adolescența lui T.W. este în mare parte preocupată și ocupată de Hazel, prietena lui cea mai bună de care, la un moment, dat se simte atras chiar și sexual. Tot în adolescență, în urma unei excursii cu bunicul său prin Europa, îl descoperă pe Dumnezeu, în momentul în care, din cauza unui atac de panică, se refugiază într-o catedrală.

Primii ani la Universitatea Missouri sunt plini de aventuri, deoarece tânărul T.W. are pe rând parte de experiențe dezolante sau amuzante ca membru al frăției Gamma Ro. El este pedepsit de către frații Gamma în nenumărate rânduri și, deși are o prietenă foarte drăguță pe care o duce la seratele organizate de aceștia, interesul sexual față de aceasta este minim. Între timp însă, se îndrăgostește de un coleg de cameră, Smitty – cu ochi de pisică – dragoste care, deși este împărtășită, nu trece de anumite jocuri cu tentă sexuală și nu se consumă fizic cu adevărat (cu excepția unor mângâieri și strângeri în brațe). Este nevoit apoi să întrerupă școala și lucrează timp de trei ani la magazinul de încălțăminte la care tatăl său ocupă o funcție destul de importantă. Are pentru prima dată drept de vot și-l votează pe liderul socialist Norman Thomas pentru că …devenise socialist între timp.

Începe să scrie din ce în ce mai mult odată cu aflarea veștii că Hazel a sa se căsătorește cu un alt tânăr și epuizarea combinată cu nenumăratele cafele tari pe care le consumă vor duce la internarea scriitorului la cardiologie pentru 10 zile și renunțarea lui la slujba de la magazinul de pantofi. În urma acestui episod, T.W. începe să aibă succes cu primele piese de teatru și chiar reușește să aibă prima relație heterosexuală cu o nimfomană pe nume Sally, cu care de altfel rămâne câteva luni. Cei doi se despart, iar în urma acestei despărțiri scriitorul începe să descopere tot mai mulți bărbați interesați de relațiile gay. Din păcate, deși recunoaște în sfârșit că este gay, o bună perioadă de timp nu reușește nici să seducă nici să se lase sedus. Urmează apoi o epocă în care are parte de experiențe sexuale cu diverși bărbați necunoscuți, acostați pe străzi, însă nu simte afecțiune pentru niciunul dintre ei. În plus, între timp, sora lui Rose are parte de o operație de lobotomie, una dintre primele din America.

În vara anului 1940, aflat în orașul P. scriitorul se îndrăgostește însă de Kip, un tânăr dansator cu un fund perfect și care semăna cu zeul nebun al dansului din acea perioadă – Nijinski. În acea perioadă T.W. a scris singura lui piesă de teatru în versuri – Purificarea. Din păcate pentru scriitor, nici relația aceasta nu va avea viitor, căci frumosul Kip se îndrăgostește de… o fată.

Una dintre cele mai amuzante relatări ale scriitorului este însă scena în care, după ce îl cunoaște pe Ernest Hemingway (cu o oarecare emoție deoarece se dusese vestea cum că Hemingway nu prea accepta homosexualitatea), acesta îl recomandă lui Fidel Castro. Odată ajuns în fața lui Castro, scriitorul are parte de o primire extrem de jovială și de memorabila formulă de întâmpinare: Ah, dată naibii pisica aceea! din partea generalissimului.

Cu adevărat delicios este felul în care scriitorul descrie diversele locuri de muncă pe care le-a avut. Fără grețuri și fără să se simtă cumva umilit, face haz de necaz de locurile în care a lucrat și aici trebuie menționat jobul de plasator în cinema din 1945, an în care filmul Casablanca rupea gura târgurilor. Pe parcursul zilelor respective a învățat piesa celebră cântată de actorul Dooley Wilson, la pian și cu vocea – As time goes by.

Întâlnirea scriitorului cu Marlon Brando, care urma să devină Stanley Kowalski (cel care strigă Stella din toți rărunchii) în filmul Un tramvai numit dorință s-a petrecut într-un fel exact cum mă așteptam să se petreacă. Nu știu de ce, dar mereu am avut senzația că Brando a fost unul dintre acei oameni care, pe lângă talentele actoricești, au o mulțime de alte calități dacă vreți – mult mai umane. Așa că nu m-a mirat deloc să aflu că a reparat atât instalația electrică, cât și canalizarea ranch-ului în care T.W. se afla în momentul audiției pentru piesă cu alți câțiva prieteni, neajutorați în fața dezastrului casnic. Fără ca cineva să i-o ceară. Și evident fără să facă mare caz de asta.

A cunoscut personalități diverse și viața sa a fost plină de întâmplări mai mult sau mai puțin nefericite, însă a avut cu siguranță parte de o conjunctură boemă, plină de strălucire. Este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit și, deși are 340 de pagini și am citit-o între două demonstrații din Piața Universității, mi-a părut extrem de rău când am ajuns la sfârșit.

Imagine scriitor: www.turgingsomedrama.com
Back to top