Deborah Harkness este o binecunoscută cercetătoare în domeniul istoriei ştiinţei, ca şi una dintre puţinele femei-oenolog din Statele Unite. Lucrările ei despre ştiinţa medievală, despre alchimie, Cabala sau revoluţia ştiinţifică a epocii elisabetane sunt cercetări pozitive, de un netăgăduit nivel informativ, nelăsând să se vadă vreo înclinaţie către ficţiune. Cartea pierdută a vrăjitoarelor, apărută în limba engleză în anul 2011, a reprezentat, aşadar, un debut şi o mare surpriză. Autoarea a explicat într-un interviu că a fost stimulată să o scrie de mulţimea de romane cu vampiri şi vrăjitoare pe care le-a văzut pe rafturile unei librării de aeroport: acesta a fost momentul în care a conştientizat că toate cunoştinţele ei de istorie a ştiinţei pre-moderne ar putea fi utilizate (şi) în scrierea unei cărţi de ficţiune.

Cartea pierdută a vrăjitoarelor este prima dintr-o serie, din care a mai aparut, deocamdată, Shadow of Night. Este o poveste care porneşte de la convenţia clasică a manuscrisului găsit. Diana Bishop, istoric de profesie, găseşte în Biblioteca Bodleiană din Oxford un manuscris de alchimie medievală. Manuscrisul este, evident, vrăjit, ceea ce aduce magicul în viaţa, până atunci liniştită, a savantei. Care încercase în zadar, ştiindu-se urmaşă a unei lungi serii de vrăjitoare, să se ţină departe de această lume. Viaţa ei începe să fie bântuită de creaturi supranaturale, demoni şi vampiri, şi ei interesaţi de ceea ce se află în manuscrisul găsit de Diana Bishop, despre care se crede că ar conţine secretele trecutului şi cheia viitorului.

Diana îşi găseşte repede un partener de acelaşi calibru: Matthew Clairmont, în viaţa normală genetician, în cea subterană, vampir. Relaţia lor este dificilă, deoarece iubirea ar putea da peste cap fragilul echilibru între lumea subterană şi cea umană. Dar, ca în orice basm, binele învinge şi – până la episodul următor – acest echilibru este păstrat.

Romanul este superior celorlalte produse ale genului prin infuzia de cunoştinţe de specialitate privitoare la disciplinele ştiinţifice oculte, ca şi prin umorul şi siguranţa cu care naraţiunea este condusă. Deborah Harkness nu se pierde în subtilităţi textualiste, ci narează simplu şi natural (fapt care dă romanului un netăgăduit caracter cinematografic, un film pornind de la textul cărţii fiind prevăzut pentru anul următor). Se citeşte cu plăcere, cu uşurinţă şi chiar cu interes, în ciuda clişeelor de neevitat ale genului.

Câteodată, iată, vechile tipare ale literaturii de ficţiune, cum este basmul, mai pot furniza reţete literare de succes, atunci când încap în mâinile unui scriitor talentat.