Ismail Kadare pare a fi un magician. Nu e prima oară când îmi dau seama de acest lucru, dar această senzaţie mi se accentuează şi îmi dă un sentiment foarte plăcut. Pe care vi-l doresc şi vouă, cât mai curând cu putinţă. Accidentul este o carte care începe cu sfârşitul. Povestea unei iubiri, înşirată şi zbuciumată pe mulţi ani, dintre doi emigranţi albanezi, Rovena şi Besfort.

Debutul volumului coincide cu moartea lor, într-un accident de maşină. De-abia finalul tragic al lor şi al iubirii lor dezvăluie un adevărat arbore încurcat, prins cu crăcile în istorie, în spionaj, în miturile albaneze străvechi. Cei doi îndrăgostiţi îşi spun povestea pe rând, iar punctele lor de vedere nu coincid întotdeauna. Pe alocuri dureroasă, pe alocuri misterioasă, trecutul lor îi acuză (deşi cuvântul e răutăcios şi tendenţios) pe amândoi pe legături cu serviciile secrete sârbeşti şi albaneze.

Iubirea lor se confundă în unele pagini cu un accident. Iar în alte pagini, cei doi amanţi îşi iau, practic, vorbele din gură şi cititorul ajunge să nu mai priceapă cine istoriseşte. Jocul este de o fineţe greu de suportat, iar nuanţele erotice completează tabloul secretos şi, culmea, în ciuda elementelor de spionaj sau tocmai datorită lor, extrem de romantic.

În carte mai există un personaj important, care are rolul de descâlcitor de iţe. Vorbesc despre detectivul care devine obsedat de moartea violentă a celor doi îndrăgostiţi. Şi mai ales de oglinda care a surprins amănuntul ce l-a făcut pe şoferul taxiului să piardă controlul maşinii. Amănuntul care i-a dus la moarte pe cei doi a fost, se pare, un sărut. Dar ce se ascunde sub acel sărut? Anii de iubire, depărtare, îndoială, reapropiere, minciună, sunt ei importanţi? Sau numai finalul tragic, care poate ascunde o crimă sau o sinucidere dublă?

Unul dintre substraturile scrierii lui Kadare ar fi că niciodată, dar niciodată, nu ştii cu cine porneşti alături la drum într-o relaţie de dragoste. Că uneori ai toate motivele să pui la îndoială totul, că uneori rolurile sunt doar roluri, că uneori paranoia este întemeiată.

Cartea lui Kadare pare a fi un thriller, care apoi ia forma şi esenţa multor altor genuri literare. Personal, mi-a plăcut foarte mult atingerea adâncă dintre vieţile celor doi, în special a femeii, cu partea specifică şi plină de mister a Balcanilor – ţigani magici, lumi neînţelese, suflete care nu seamănă întru nimic cu cele ale occidentalilor, oricâtă globalizare şi toleranţă ar încăpea la mijloc. Iar agitaţia politică este autentică şi originală – Ismail Kadare ştie foarte despre ce vorbeşte şi în acest domeniu.

Cei doi eroi par mereu a avea şi următoarea problemă: cine pe cine a supus? Cine e stăpânul şi cine e sclavul etern în relaţia asta, căci aşa par toate relaţiile, formate dintr-un stăpân şi-un sclav? Cartea e complicată în fir narativ şi niveluri abordate, dar felul de a scrie, felul de a înainta printre cuvinte al autorului, felul de a alege cele mai iscusite potriviri între sentimente şi vorbe scrise este soluţia  adezivă forte care leagă personajele şi întâmplările, unindu-le într-un tot sfâşietor şi profund dramatic.

Lumea are mai multe capete, are mai multe feţe, iar Kadare le-a găsit pe toate.