Dacă nu aţi citit-o pînă acum, lăsaţi tot deoparte şi citiţi-o. E vorba despre Amintirile deghizate ale lui Ovid S. Crohmălniceanu (o nouă ediţie, prima dată a apărut în ’94). Nu e pentru liceeni care vor să dea BAC-ul şi apoi să uite că există literatură. Deşi eu le-aş recomanda-o ca să vadă ce lume complicată şi nebună a crescut în unele momente literatura română, cel puţin în cele două mari perioade de maximă glorie, glam, putere: interbelicul şi, mai mult, comunismul. Lumea starurilor pop păleşte rapid numai dacă urmărim relatările despre un Ion Barbu care-şi număra „nimfele pe care le-a străpuns cu lancea” şi ajungea pe la 3000 şi ceva – memorialistul notează hîtru că nu mai ştie exact numărul spus de poet.

Crohmălniceanu este un mare istoric şi critic. Istoria literaturii interbelice scrisă de el e poate cea mai bună apărută pînă acum. Mulţi se împiedică în a-i acorda toate meritele din motivul simplu că a fost dintre oamenii de bază ai regimului în anii 50.  Cînd te apuci să cercetezi vezi că nume ca al lui sau ca al lui Paul Cornea apar şi atunci, apar şi mai tîrziu în diverse forme, după diverse metamorfoze. Au fost mîini de fier culturale sau uneori au fost protectori? Au fost de-amîndouă. Ba chiar mai tîrziu, în anii 80, au ajuns adevărate butelii de oxigen pentru noii critici şi scriitori.

În Amintiri deghizate e miraculoasă însăşi vocea naratorului. Micul reflector bîrfitor rătăcit printre giganţi precum Sadoveanu, Călinescu sau Camil Petrescu, relatînd ca un cronicar timid scene incredibil de crude, intime, suave (unori mi-a amintit de tehnica şi atmosfera erotic-totalitară din Bohumil Hrabal). Un amestec de umilinţă a martorului cu o răceală fără cusur a unui ziarist de tabloid trecut prin de toate. Nu avem mare tradiţie în această zonă a istoriei amestecată cu bîrfă şi cu observaţie de o inteligenţă sfredelitoare. Una e să povesteşti despre libidoul lui Ion Barbu, sec şi cu citate din memorie, alta e să aminteşti despre entuziasmul poetului atunci cînd a aflat cum un fizician făcea dragoste cu soţia condimentîndu-şi partidele cu o pilă electrice. Una e să povesteşti despre capriciosul Arghezi alta e să aminteşti credinţa infantil-morbidă a poetului că putea mirosi cancerul… Aşa cum una e să tot faci liste de „compromişi” alta e să notezi rece mîinile pupate de scriitor în interval de doar zece ani, fie că erau de principe, fie că erau mîinile capitaliştilor gen Malaxa, fie că erau comuniştii, după război.

Am enunţat de la început ceva ce ar putea fi considerat blasfemie, anume că literatura română a avut două momente de vîrf în ultimul secol, dintre care unul în comunism. Importanţa acordată paranoic literaturii avea şi reversul: scriitori care trăiau ca nişte adevăraţi moguli literari (cazul Sadoveanu, Petru Dumitriu, Marin Preda etc), dar şi o întreagă societate care suferea condiţiile dure ale noului regim dar se bucura şi de statul de element cheie în propagandă. Poveştile literare din comunism au aerul legendelor din star-systemul capitalist. (Vestul are hippie, rock’n’roll, Beatles. Noi avem Labiş, Nichita, Păunescu ceva mai tîrziu. Dar asta-i altă poveste).

Rar veţi mai putea citi un portret mai delicat al unui personaj atît de straniu, de dificil precum Camil Petrescu. De obicei etichetele merg de la megaloman, la geniu. Crohmălniceanu reuşeşte în numai cîteva pagini să amintească şi lupta anti-estetism a lui Camil, şi faptul că chiar a crezut într-o farsă făcută de prietenii săi care i-au spus că Mussolini a schimbat un general după articolele sale. Şi de dorinţa nestrămutată de a face un film (mai întîi Ştefan cel Mare, apoi Bălcescu, cînd au venit comuniştii); şi de puterea de a fi un monden desăvîrşit, şi de spiritul de competiţie nebunesc (care, la un moment dat, îl aruncă pe o barcă de cauciuc plină de tineri autori, barcă trasă de vaporaşul în care se plimba Sadoveanu. Şi o concluzie dureroasă: că mintea aceea cristalină a lui Camil a avut de mult mai multe ori dreptate, în ciuda anecdotelor, decît preferă istorici sau memorialişti ironici să creadă.

Niciodată literatura română povestită n-a fost mai vie. Începeţi să-l descoperiţi pe „Croh” de aici şi promiteţi că nu vă opriţi, mergeţi mai departe la textele de critică, mergeţi la poveştile SF.