În copilărie, cuvintele mele se lăsau greu adunate pe hîrtie. Scriitorii semănau cu niște balauri cu două capete, din moment ce ar fi putut să umple nenumărate pagini dacă ar fi fost în locul meu și ar fi avut ca temă pentru acasă o compunere. Îi detestam pentru abilitatea asta.

În timpul liceului, în fiecare dimineață, aveam de parcurs un drum urît de vreo doi kilometri. Mergeam pe jos și-n starea aia de semi-trezie mi se amestecau în cap cărțile citite pînă noaptea tîrziu, frica de moarte, senzația că ce simțeam atunci nu avea cum să se repete a doua zi. Îmi traduceam spaimele în cuvinte pompoase și ele mă amețeau mai tare decît o băutură.

Scrisul adevărat a venit mai tîrziu. Încă îl îmblînzesc, nu-mi dau seama care dintre noi e mai tare.

Povestea care m-a făcut să visez cel mai mult e una adevărată. Îmi apăruse romanul Fata din casa vagon de puțin timp. O prietenă-cititoare, care locuiește la Paris, știam că-l așteaptă, așa că m-am grăbit să ajung la poștă să i-l trimit. Zilele treceau, noi tot comunicam pe email, dar cartea nu mai ajungea la destinație. Am verificat adresa de mai multe ori, nu se strecurase nici o greșeală, nu exista nici o explicație pentru care cartea să se fi pierdut pe drum. A trecut o lună și jumătate. Prietena mea a bătut de mai multe ori drumul pînă la oficiul poștal unde își primește corespondența și s-a intresat dacă acolo lucra vreun român.

După ce pierduserăm orice speranță, a apărut și plicul cu cartea. Părea citită pe îndelete, mi-a zis că paginile păstrau semnele unei lecturi atente. Un om din lumea asta largă violase corespondența și „subtilizase“ pentru o vreme cartea mea. A citit-o și-a dat-o mai departe. Mi-aș fi dorit din suflet să fi scris două rînduri și să zică dacă i-a plăcut sau nu.

M-am gîndit de nenumărate ori la exemplarul acela rătăcit într-un oficiu poștal sau, poate, într-un depozit ticsit de colete și la cititorul-necunoscut care m-a făcut să simt „puterea“ acestei meserii. Cînd mă îndoiesc de ce scriu, pe cititorul acela îl invoc. Gestul lui ilicit mă ajută să merg mai departe.

Mai cred și că scrii exact așa cum ești. Nu te poți ascunde.

Ca și cînd, în felul în care alegi cuvintele și le pui unele lîngă altele, ar interveni o combinație chimică. Foarte asemănătoare cu cea responsabilă de mirosul pielii, de exemplu. Vorbesc despre ceva care în limbajul clasic se numește “stil”. Numai că e mult mai crud și mai neiertător.

Acum am ajuns în punctul în care scriu ca și cînd aș face jogging.

Fiecare zi contează. Fiecare pauză mă angoasează.

Mi-a luat un timp să înțeleg că un scriitor are nevoie și de spații albe. De paginile pe care le scrie în cap și le poartă peste tot cu el, chiar și atunci cînd cei din jur ar putea băga mîna în foc că el face cu totul și cu totul altceva: merge la job, la cumpărături, hoinărește prin oraș sau se vede cu prietenii.

Așadar, ca orice alergător din lumea asta am zile mai bune și mai proaste. Dar n-am cum să uit că, doar atunci cînd cuvintele mele ies la suprafață, realitatea se subțiază. Cînd am în mînă materialul acela fin și vaporos, îl croiesc cu grijă. Cînd nu ajung la el, mi-l doresc cu ardoare și-l refac din mii de fire invizibile.

 

Carte de vizită

Ana Maria Sandu (născută în 1974) a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și cursurile de masterat în literatură română contemporană ale aceleiași facultăți. A debutat în 2003 cu volumul Din amintirile unui Chelbasan (Paralela 45). Cartea a apărut și la  editura Chemin de Fer în 2010, traducere în limba franceză de Fanny Chartres, cu titlul L’ecorchure. În 2006 a publicat la Polirom, în colecția Ego. Proză, romanul Fata din casa vagon, o poveste crudă despre identitate și hazard. În 2010 a publicat romanul Omoară-mă! tot la Polirom, o poveste despre prietenie, intimitate și demonii ei. Romanul a fost tradus în italiană (editura Aisara, 2012). Ana Maria Sandu a publicat texte în antologiile Cartea cu bunici, Bookătăria de texte&imagini, Iubire 13, Prima mea carte, Nouvelles de Roumanie, Rumänien heute (România, astăzi). Este redactor la revista Dilema veche.