Studiul lui Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească – aflat la a patra ediţie – , este o radiografie ideologică şi culturală a unei zone fierbinţi din interbelicul românesc: deceniul al patrulea al secolului XX care, spre deosebire de cel de-al treilea deceniu în care a predominat „modernitatea” (sincronism, avangardism, europenism), s-a aflat sub imperiul „tradiţionalismului” (autohtonism, ortodoxism, legionarism, „trăirism” etc.).

Anii_treizeci._Extrema_dreapta_in_Romania_CRDerapajul ideologic şi politic, început în plină afirmare a democraţiei româneşti moderne, este documentat cu obiectivitate prin citate extinse din presa vremii, din broşuri sau opere literare consacrate, neocolind discursul politic al extremei drepte interbelice şi acţiunile ei social-politice.

Anii treizeci. Extrema dreaptă românească a apărut recent în colecţia Critică şi istorie literară a Editurii Cartea Românească, cu o prefaţă semnată de Marta Petreu, disponibil şi în ediţie digitală.

Pentru cei care au trăit cu iluzia unui timp interbelic cu valoare de model, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească a lui Z. Ornea a avut un efect demitizant major. Cartea a arătat că, departe de a fi fost paradiziacă, epoca a fost şi a unei grave maladii sistemice, maladia extremistă şi prototalitară, care n-a lăsat nimic neatins, de la istoria politică la cultură şi viaţă personală. Ba, mai mult, studiul lui Z. Ornea a arătat, cu citate extinse şi convingătoare pentru orice cititor de bună-credinţă, că destui autori care abia începeau să fie recuperaţi, cum ar fi Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Eliade, Cioran şi alţii, departe de a fi un model bun la toate – de la profunzimea viziunii metafizice la concreteţea soluţiilor politice –, trebuie citiţi precaut, fiindcă au fost ideologi sau numai adepţi ai extremismului de dreapta. – Marta Petreu

 

Iată un fragment în exclusivitate din această frescă de epocă:

„Presa de extrema dreaptă se arată scandalizată de viţierea moravurilor prin literatură. Abătîndu-se de la rostul moral al literaturii etno-sămănătoriste, pradă tuturor modernismelor încurajate de o critică literară dezertoare, viaţa literară a devenit un bazar al tuturor preacurvirilor. Scriitorii vinovaţi de această abatere de la moralitate sunt pornografi, trebuind consideraţi şi trataţi ca atare. Se va ajunge şi la apelul poliţiei şi al justiţiei. Din păcate, scandalul a fost declanşat de N. Iorga. Încă în 1934, în Istoria literaturii româneşti contemporane, se manifesta ostil „poeziei noi”, condamnînd lirica lui Arghezi, afirmînd că ale sale Cuvinte potrivite „cuprind ce poate fi mai scîrbos ca idee în ce poate fi mai ordinar ca formă”, blamîndu-i aspru („ce decădere!”) pe acei critici care vedeau în Arghezi pe cel mai mare poet al nostru de la Eminescu încoace. Şi tot aici, în observaţiile pe marginea prozei lui G.M. Zamfirescu (considerată, fireşte, pornografică), întîlnim şi acuzaţiile de pornografie aduse romanelor (Isabel şi apele diavolului şi Maitreyi) ale lui Mircea Eliade în care se semnala „pornografia rafinată”, considerîndu-le „triste documente sufleteşti”. În iulie 1936 Iorga rămas ca formaţie de ideologie literară şi ca gust artistic la directivele Sămănătorului din primul deceniu al veacului face să apară revista Cuget clar pe care o subintitulează Noul sămănător. Aici declanşează o teribilă campanie împotriva literaturii române moderne. În primul număr al revistei scria indignat: „De atunci (de la încetarea existenţei Sămănătorului, n.m.), cu toate încercările mele sporadice şi de o blîndeţe care nu trebuia, din Neamul Românesc Literar, din Ramuri şi Drum drept, anarhia s-a înstăpînit pe literele româneşti şi de pe urma ei s-a ivit curentul de flecăreală cu vorbe mari, de exhibiţie de monstruozităţi, apeluri la apetituri bestiale, care, sub o critică de lovinesciană neînţelegere şi interesată toleranţă, ne-a dat era care merită să fie pecetluită în frunte cu fierul roşu: «Arghezi»”. Supărarea lui Iorga a fost provocată, în fapt, de inaugurarea, la Editura fundaţiilor Regale, a colecţiei „ediţii definitive” cu Versuri de Tudor Arghezi. Cum ediţia Arghezi a fost comentată cu mari elogii de critica literară, iritarea lui N. Iorga a crescut cu o octavă în plus. În şedinţa din 30 mai 1936 a Academiei Române denunţă gestul Editurii Fundaţiilor Regale de a publica astfel de cărţi considerate a fi „cea mai vulgară pornografie”. Furia lui Iorga, odată dezlănţuită, cotropea totul. Peste cîteva zile în conferinţa (Boala literaturii noi) rostită la Teatrul Ligii Culturale face, din nou, referire la poezia lui Arghezi ca simptom al maladiei: „Fundaţiile Regale dau ediţia definitivă a unui lord Tudor Arghezi, cu miros de Văcăreşti, cu apucături de bandit, trimiţînd lumea la casa de nebuni sau la cimitir, dacă îndrăzneşte cît de puţin să declare, ceea ce nu este om în această sală care să nu trebuiască a spune: că ne găsim în faţa unei trivialităţi fără păreche, înaintea unei lipse de orice poezie, înaintea absenţei oricărui element de spirit şi oricărei viziuni poetice”.

Scandalul fusese declanşat. A fost, apoi, întreţinut în Cuget clar, cu o perseverenţă diabolică şi tîmpă de acel grotesc personaj care a fost N. Georgescu-Cocoş. De aici, din Cuget clar, a fost reluată în presa de extremă dreaptă. În articolul bilanţ Literatura 1936, publicat în Sfarmă Piatră, Ovidiu Papadima făcea un excurs în proza pornografică a anului, decupînd extrase socotite semnificative, abia însoţite de comentarii. După ce incrimina, în acest fel, Nopţile Domnişoarei Mili de I. Peltz, Bălăuca de E. Lovinescu, Femeia sîngelui meu de Mihail Celarianu, îi venea rîndul lui Mircea Eliade (neagreat de revista lui Crainic, pentru că directorul ei spiritual îi detesta pe Nae Ionescu şi „ai lui”). „Dar să nu întîrziem şi să dăm rînd ultimei creaţii a dlui Mircea Eliade: da (era vorba de Domnişoara Cristinan.m.) şi de astă dată suntem obligaţi să lămurim cititorul că întîmplarea se petrece între un bărbat, un pictor – Egor – şi o fetiţă de numai 10 ani, Sima.” Urmează un citat – cu totul nesemnificativ pentru ideea incriminată de critic – , apoi se adaugă: „Că întîmplarea e astfel construită încît poate fi şi vis şi realitate, aceasta nu-i scade întru nimic patologia şi, mai ales, nu-i dă întru nimic acea semnificaţie care să justifice aceste trăznăi, să le boteze în artă”. Iar, la sfîrşitul cronicii, conchidea: „Literatura aceasta, pe care am lăsat-o aici singură să vorbească, nu mărturiseşte nimic, nimic. Dacă nu-s cazuri precise de patologie atunci îngustimea dezolantă a orizontului e întunecare cu totul a noţiunii de om şi omenie, o lipsă a zbuciumului sufletesc, o meschinărie în înţelegerea vieţii şi, mai ales, o deficienţă a oricărei ambiţii de creaţie în sensul adevărat al cuvîntului care toate fac din aproape tot ceea ce apare la noi astăzi o inversă maculatură”. În acelaşi număr al revistei o notiţă se solidariza, elogiind Cuget clar pentru că, fireşte, „continuă lupta impresionantă împotriva prostiei şi prostituţiei literare”.

Scrisă în bună parte înainte de 1989, această carte n-a avut nici o şansă de tipărire în anii din urmă ai unui regim naţional-comunist. Z. Ornea nu întreprinde pur şi simplu o critică de la stînga a ideilor de extremă dreaptă, deşi marxistul care era nu se dezminte, ci şi una plină de bun-simţ şi respectuoasă faţă de adevărul istoric. Înainte de a se declanşa, urmare a publicării unor texte uitate ori ignorate mai devreme, campania contra «fascismului» lui M. Eliade şi al congenerilor săi, Z. Ornea a analizat cu fineţe şi fără spirit de revanşă deriva ideologică. Z. Ornea s-a priceput ca puţini alţii să înfrunte riscul de a transforma orice analiză a ideilor în dogmatismul de rigoare. În loc să ocolească monstrul, i-a făcut faţă. Era de fapt un social-democrat căruia epoca de după 1971 îi oferea o nouă provocare. A fi de stînga în plin protocronism constituia o neşansă, ca şi a fi obiectiv în plin dogmatism. Alunecarea spre şovinism a comunismului românesc în deceniile 8 şi 9 confirma analizele lui Z. Ornea despre anii treizeci şi făcea similitudinile atît de izbitoare, încît devenise mai uşor să critici stînga democrată decît dreapta legionară. Nu monografia despre Gherea i-a creat autorului greutăţi cu cenzura, ci aceea despre extrema dreaptă din deceniul 4. – Nicolae Manolescu

Z. Ornea (1930-2001) este unul dintre cei mai importanţi editori, critici şi istorici ai ideilor şi ideologiilor politice şi culturale ale modernităţii. A publicat: Junimismul (Editura pentru Literatură, 1966), Trei esteticieni (Editura pentru Literatură, 1969), Ţărănismul (Editura Politică, 1969), Sămănătorismul (Minerva, 1970, 1972), Poporanismul (Minerva, 1972), Studii şi cercetări (Eminescu, 1972), Junimea şi junimismul (Eminescu, 1975; Minerva, 1998), Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea (Eminescu, 1980), Comentarii (Eminescu, 1981), Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea (Cartea Românească, 1982), Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea (Cartea Românească, 1983), Atitudini (Eminescu, 1984), Actualitatea clasicilor (Eminescu, 1985), Viaţa lui Titu Maiorescu (2 vol., Cartea Românească, 1986-1987), Viaţa lui C. Stere (2 vol., Cartea Românească, 1990-1991), Înţelesuri (Minerva, 1994), Fizionomii (Nemira, 1997), Medalioane (Institutul European, 1998), Portrete (Minerva, 1999), Glose despre altădată (Allfa, 1999), Polifonii (Polirom, 2001). A publicat în colaborare: A.D. Xenopol (Editura Ştiinţifică, 1966) şi Falansterul de la Scăieni (Editura Ştiinţifică, 1968).