Librăriile s-au umplut şi la noi de ceva ce blochează întotdeauna o luptă consistentă de idei. Aşa, ca pe nişte cavaleri ai delirurilor de toate felurile, i-aş pune într-o barcă pe Puric şi a sa mistică de selfhelp pentru corporatişti şi foşti ţărănişti. De cealaltă parte ar sta ateii profesionişti apucaţi, gen Dawkins. Zgomotul făcut de ei îngroapă studiile serioase filozofice, teologice, eseurile cu adevărat vii şi novatoare într-un domeniu în care fie erudiţia, fie vioiciunea sclipitoare joacă rol determinant.

Peter Sloterdijk e un gînditor pentru care ar trebui să vă faceţi raft special. Deja avem şi noi cu ce. Au fost traduse titluri importante şi în România, la Polirom, Curtea Veche sau Idea din Cluj. Cel mai proaspăt titlu, Zelul faţă de Dumnezeu, tratează lupta monoteismelor (iudaism, creştinism, islamism) de-a lungul istoriei. E o serie de mini studii scrise alert pe nişte teme veşnic incendiare. Iar provocările lui Sloterdijk nu sînt de bîlci.

Există un fond fanatic al monoteismelor care este în diverse perioade este exacerbat, alteori atenuat, după momente de expansiuni sau comprimare teribilă a unei religii. Una dintre posibilele chei de lectură se află într-un capitol final, unde este expusă ideea propusă de cercetătorul Jan Assman. Pe scurt, a existat un moment cheie în civilizaţia egipteană în care a apărut o „contrareligie”, un cult monoteist al lui Aton, urmat de monoteismul mozaic. Atunci ar debuta ceea ce avea să definească monoteismul – religia negaţiei celorlalte culturi, a politeismului. Assman încearcă aşadar să identifice un punct al non-fanatismeolor înainte de primul monoteism din care aveau apoi să se nască şi creştinismul, şi islamismul. Ba chiar comunismul, ca o formă de monoteism laic, adaugă Sloterdijk într-un pasaj extrem de critic.

Unde e problema în dialogul interreligios pe care Sloterdijk îl consideră cvasi-inutil? În zona apocaliptică, suicidară a fanatismului. El continuă cumva o critică începută de Nietzsche cu al său Zarahustra: „Dialogurile interreligioase ar da rezultate doar dacă, în urma lor, fiecare religie organizată ar face curăţenie în faţa propriei uşi apocaliptice. Aici moderaţii vor observa că fanaticii şi războinicii apocaliptici ai fiecăruia sunt de regulă activişti instruiţi doar sumar, la care mînia, resentimentul, ambiţia şi căutarea motivelor de indignare precedă credinţa”.

Cartea este foarte uşor de citit, cu pasaje condensate, cu provocări la fiecare rînd. Nu cred că se va simţi cineva mulţumit sau, mai precis, nu va avea nici un cititor vreun sentiment de „satisfacţie” aşa cum oferă tot soiul de falşi profeţi comerciali.

Obedienţa care agreează duritatea merge atît de departe, încît un slujitor gata de orice preferă legile cele mai aspre şi ordinele cele mai dezagreabile pentru a ajunge la materialul necesar pentru munca de subordonare totală. Urme ale sindromului de plăcere de slujire se mai găsesc şi în lumea de astăzi peste tot: în forme maligne, pentru care modelul de acţiune al atentatului sinucigaş furnizează exemplul cel mai actual; în forme moderate cum se observă la sisteme bigote onorabile cum e Opus dei; şi în variante ciudate, cum au apărut pe baza observaţiei colportate de Vatican, conform căreia, sub Paul al VI-lea, unii angajaţi ai oraşului Vatican ar fi îngenunchiat chiar şi în timpul convorbirilor telefonice cu cel mai înalt superior al lor.

În încheiere un motiv personal de satisfacţie. Sloterdijk îi ia apărarea unui autor de multe ori ridiculizat pe nedrept pentru eseurile sale filozofice. Despre Camus e vorba.