Maşenka este romanul de debut al scriitorului Vladimir Nabokov. El a fost publicat în 1926 şi semnat cu pseudonimul V.Sirin. Romanul a fost scris pe când el locuia la Berlin, ca rus exilat, după ce părăsise Rusia de şapte ani, în 1919.

Este greu de spus din ce perspectivă te poţi raporta la acest roman. El poate fi privit ca izvorând din nostalgia exilatului, din dorul de Rusia, de care-şi amintea „când vedea nori repezi“, când „imensitatea caldă a patriei“ era departe de el. Chiar Nabokov afirma că „din cauza depărtării Rusiei şi pentru că nostalgia rămâne întreaga viaţă o companie înnebunitoare căreia învăţăm să-i suportăm extravaganţele consternante în public, nu mă simt deloc stânjenit să mărturisesc caracterul sentimental al legăturii cu primul meu roman“. Dar, romanul acesta poate fi privit şi ca izvorând din dorul de Rusia ca dor de prima lui iubire, petrecută acolo, în Rusia, de „torentul de fericire“ trăit iubind-o pe Maşenka.

Despărţind Rusia de Maşenka, îl putem privi, mai simplu, ca pe o analiză psihologică subtilă a ceea ce înseamnă „marea iubire“. Toate aceste moduri de a gândi se împletesc la finalul lecturii, dând farmec acestui roman, lăsându-ne martorii unei tristeţi adânci. În fond, cine nu s-a gândit la marea iubire a vieţii? Şi cine nu ştie că o mare iubire, ca orice iubire mai banală, s-a petrecut undeva, cândva? După despărţire, Nabokov nu şi-a mai văzut iubita, dar nici Rusia. Ne putem întreba dacă dorul de Rusia i-a reînviat această iubire sau dacă fericirea trăită când iubea pentru prima oară i-a reînviat dorul de Rusia.

Personajul principal al romanului, exilatul Ganin, un rus ajuns la Berlin, trăia indolent şi trândav, printre alţi ruşi exilaţi ca şi el. Printr-o întâmplare, un vecin plicticos, locuind la aceeaşi pensiune, îi spune lui şi celorlalţi exilaţi că-şi aşteaptă soţia pe care n-o văzuse de patru ani şi-i arată fotografia, pe care-o scoate dintr-un sertar. Era chiar Maşenka, prima lui iubire, „exact cum şi-o amintea şi acum îl îngrozea gândul că trecutul lui zace într-un sertar“. Cele patru zile de aşteptare a venirii ei devin pentru Ganin realitate. El trăieşte nu o „simplă amintire, ci viaţa, cu mult mai reală, cu mult mai intensă decât viaţa umbrei lui berlineze“. Şi aici începe să se desfăşoare memoria lui, „luminând doar ce era legat de Maşenka, aşa încât nu era nici o nepotrivire între mersul vieţii trecute şi mersul celei prezente“.

Romanul este, psihologic vorbind, o minunată şi stranie trecere de la amintire la vis, de la percepţia trecutului când trecutul este dus, la realitate. Toate petrecându-se sub fusta timpului, aş putea zice, pentru că Ganin este prea viu ca personaj ca să nu ne dăm seama că este Nabokov. Ganin era „atât de ocupat cu amintirea, încât nu mai simţea timpul. Umbra lui era la pensiune, dar el se afla în Rusia, îşi retrăia amintirea ca pe o realitate“.

Nabokov se foloseşte atât de mult de descrieri ale concretului, de detalii, cititorul fiind atras în „a vedea“ imagini ale trecutului lui, inclusiv imaginea Maşenkăi. Ea avea „o cosiţă castanie cu fundă neagră zimţată mărunt la capete“, „părul netezit feciorelnic pe creştet“, „rumeneala întunecată a obrajilor“, „coada ochiului iute de tătăroaică, curbura fină a nării“, „ ceafa gingaşă“, „sprâncene minunat de neastâmpărate şi o faţă negricioasă acoperită cu un puf mătăsos fin de tot“… Trecutul devine o realitate care absoarbe total prezentul lui Ganin, uneori îl anulează, pentru că întâmplarea cu fotografia Maşenkăi aflată în sertarul unui bărbat cu „bărbuţă gălbie, rară“, tare plicticos, „răsturnase trecutul“ peste Ganin.

S-ar mai putea spune că orice cititor descoperă în acest roman cum se naşte minunata trăire a îndrăgostirii – cine n-a trăit-o? – , presimţirea adolescentină a iubirii, frica de a privi iubita, dar şi sărutările înfometate odată ce complicitatea iubiţilor se iveşte: „Maşenkăi i se umflaseră buzele şi pe ceafa ei atât de fierbinte întotdeauna sub legătura cosiţei îi apăruseră vânătăi diafane“. Nu vreau să scriu mai mult despre zilele amintirii şi aşteptării Maşenkăi, despre cele patru zile, „poate cea mai fericită perioadă“ din viaţa lui Ganin şi nici despre ce se întâmplă apoi. Las cititorul să vadă.