Ea e o femeie trecută de prima tinereţe. El e un bărbat care a lăsat la rîndul lui în spate anii tinereţii, căsătorit, cu copii. La prima vedere, nimic nu anunţă dragostea plină de pasiune care îi va lega mai bine de zece ani. La capătul acestor ani însă El o părăseşte pe Ea, pentru a se întoarce la soţia lui.

Ea_si_El_Aurora_LiiceanuÎn Ea şi El. Biografia unei relaţii, Aurora Liiceanu analizează relaţia celor doi, încercînd să explice ce s-a întîmplat cu fiecare. Dacă Ea îşi spune direct povestea, El este prezent doar prin scrisorile trimise – scrisori lungi, aproape pagini de jurnal –, care dezvăluie ce făcea, ce simţea şi ce gîndea cînd era singur sau cu Ea. Autoarea reconstituie astfel lumea lui ca să înţeleagă lumea ei, iar Ea va putea limpezi ceva din multiplele ei euri, în timp ce El va fi folosit, amintit, discutat. Fără să ştie.

Ea şi El. Biografia unei relaţii a apărut săptămîna aceasta în Seria de autor Aurora Liiceanu, și în ediție digitală, și va fi lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2016, sîmbătă, 4 iunie, ora 16.00, la standul Editurii Polirom, pavilionul C2, Romexpo.

Iată un fragment în exclusivitate:

 

„Ea este, cum se poate deduce, o femeie. Nici prin gând nu mi‑a trecut că aş vrea să scriu o carte despre ea şi despre altcineva. Adică despre o relaţie între o femeie şi un bărbat. Asta însemna că eram deja trei personaje, adică eu, ca povestitor, Ea şi El. Deci eu, o femeie şi un bărbat. Odată ce gândeam ca eu să scriu, peste mine nu puteam trece. Cine ar fi scris cartea sau, mai bine zis, cum ar fi arătat ea, cartea?

Dacă privesc înapoi, totul a început când Ea m‑a căutat la telefon, spunându‑mi că ar dori să ne vedem. Şi aşa se face că, orice aş fi gândit despre întâlnirea noastră, ajungeam la relaţia dintre memorie şi identitate, pentru că toţi ne încurcăm în această relaţie. Nu se spune că eu sunt eu şi amintirile mele? Bănuiam că era la o răscruce a vieţii, că ar fi dorit ca cineva să‑i ia gândurile şi, poate, s‑o liniştească.

Memoria este ceva fascinant, ea obsedează mulţi psihologi, chiar dacă o recunosc făţiş sau dacă undeva doar ea îi scormoneşte mental. Şi nu numai psihologii sunt fascinaţi de memorie. Ce să spun de bieţii istorici!

Vroiam să văd ce legătură este între felul în care eu mă percep sau altcineva se percepe ca un eu supus timpului, ce sunt amintirile, cât de fideli suntem noi când ne povestim trecutul – îl povestim acum, când suntem deja altcineva. Dar de ce spun fideli? Oare fidelitatea mă linişteşte la gândul că amintirile pot fi sau nu adevărate? Şi cine ar putea spune că ele sunt adevărate? De ce acest paradox cumplit, ca un blestem, după care noi ne schim­băm, ştim bine că ne schimbăm fizic, dar şi psihic, şi dacă ne schimbăm, cum putem spune că suntem tot noi, aceiaşi pe care credem că îi ştim de‑o viaţă? Ne recunoaştem zi de zi, în fiecare dimineaţă ne privim în oglindă când ne spălăm pe dinţi, trecem prin viaţă zi de zi, parcă nimic nu se schimbă, ştiind totuşi că viaţa ne schimbă. Acest paradox bântuie mai ales minţile celor interesaţi de memo­rie, de uitare, de amintiri care zac undeva în noi. Uitate sau nu.

Aşa am stat să mă gândesc, după telefonul dat de Ea, la cele două moduri de a privi memoria. Pe de o parte sunt continuatorii, un fel de conser­vatori, pentru care memoria, deci amintirile noastre luate împreună, arată sau sunt reprezentate ca un palat cu multe camere sau un dulap mare cu multe sertare. Ele, amintirile, stau acolo cuminţi. Ies când vor ele să iasă la iveală sau poate nu ies deloc. Dar se pare că există. E greu de spus cum ies ele din sertar. Acest fel de a gândi memoria are ceva static, ceva fixat. Amintirile nu se schimbă, ele sunt la dispoziţia eului nostru, stăpân pe ele, proprietarul lor, al palatului sau dulapului, dar totuşi supus unei libertăţi a lor care scapă voinţei noastre de a le domestici. Pe de altă parte, au venit alţi cercetători care neagă această viziune. Ei sunt un fel de neodarwinişti, nişte cognitivişti obsedaţi de cum funcţionează creierul, care exploatează cât pot progresele tehnologiei prezentului pentru a cunoaşte misterele creierului uman.

Aşa se face că de ceva vreme Israel Rosenfield a dat iama în publicul interesat de relaţia minte‑memorie, provocându‑l să accepte viziunea lui asupra creierului şi memoriei. A vrut, prin cartea sa cu un titlu revoluţionar, Inventarea memoriei. O nouă viziune asupra creierului, să demoleze un mit. Un mit foarte răspândit, fireşte, în bună asociere cu acea memorie statică de care am amintit.

Care este mitul? El este ceva ce putem recu­noaşte cu uşurinţă: mulţi oameni cred că‑şi pot aminti chipuri, locuri, lucruri, pentru că imagini fixe ale acestora sunt mai mult sau mai puţin depo­zitate în creierele lor. După Rosenfield, acest fel de a gândi este greşit. Este o greşeală. Cercetările recente par să ne îndrepte către altă viziune, şi anume către faptul că creierul este un generator creativ de amintiri, nu un depozit. Ca şi cum cineva răvăşeşte sertarele, amestecă lucrurile şi face ce vrea. Cineva răscoleşte acel dulap. Creierul este mereu viu şi lucrează. Ca atare, modelul creierului văzut ca o hartă, pe care s‑a bazat teoria localiză­rii funcţiilor noastre cerebrale, nu este nici corect şi nici satisfăcător. Şi cât de mult funcţionează încă acest model!

Şi totuşi, nu putem uita că Paul Broca, medic francez, a descoperit că leziunile lobului frontal al emisferei cerebrale stângi duc la tulburări de lim­baj, descriind ceea ce numim afazie. Asta se întâm­pla în 1861, adică cu un secol şi jumătate în urmă, când s‑au făcut corelaţii între leziuni cerebrale localizate şi simptomele manifestate.

Şi astăzi se învaţă despre aria lui Broca, res­ponsabilă de vorbire, despre paralizii ale zonelor motorii şi aşa mai departe. Creierul era privit ca o colecţie sau un mozaic de mici entităţi care aveau anumite funcţii, într‑un fel interconectate, dar cum? Era tare greu de spus. Privit ca o entitate, ca un organ întreg, creierul era considerat un mister dificil de înţeles. Broca tindea către ideea de compartimente ale creierului, dar ansamblul îi lipsea. Este interesant de remarcat că timp de un secol acest model al creierului a fost o certitudine solidă, ceva stabil, fix, invariabil, fiind vorba des­pre arii destinate unor funcţii.“

 

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012),Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015) şi Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri (2015).