Madlena este cea mai recentă carte semnată de Aurora Liiceanu (seria de autor, ed. Polirom) și o veți putea găsi în curând la Bookfest și în librării. Cred că de vreo patru ani zic despre fiecare nou volum al acestei autoare că este altfel decât precedentele, că s-a dus într-un teritoriu nou, neexplorat până atunci. Aurora Liiceanu a scris despre ororile comunismului, despre dezumanizarea produsă în închisori, despre relații sociale, relații de familie, relații de iubire, despre cotidian, despre autori celebri și personajele lor memorabile etc.

Ei bine, acum este vorba despre un exercițiu de arheologie personală, cum spune chiar Aurora Liiceanu, în acest interviu acordat în exclusivitate pentru cititorii BookMag:

 

 “Dacă cei pe care începem să-i iubim ar putea să ne știe cum eram înainte de a-i întâlni, ar putea percepe ce au făcut ei din noi.” – acesta este motto-ul celei mai recente cărți a dvs., Madlena. În ce fel ne schimbă iubirea?

Citatul despre care vorbiți se referă la influența interpersonală, la faptul că nu ne dăm seama de felul în care întâlnirea cu ”altul”, indiferent de cine este acesta, lasă urme asupra noastră. Cu cât este mai profundă, mai apropiată întâlnirea, cu atât, fără să ne dăm seama, suntem mai contaminați de celălalt.

Zelda Fitzgerald spunea  – referindu-se la soțul ei, evident – că plagiatul începe acasă. Când vorbim despre iubire, probabil că această contaminare este mai mare, pentru că gama de trăiri este mai largă și în iubire se exprimă întreaga noastră personalitate. Ca să mai dau încă o referință, Ortega y Gasset a analizat foarte atent relația între personalitate și iubire.

 

…și în cel fel ni se transformă amintirile în funcție de iubire?

 Cred că iubirea antrenează întreg capitalul nostru de amintiri, pentru că ea, ca relație, este foarte complexă.

 

Cartea de față a pornit de la efectul madlenei sau efectul proustian pe care l-ați resimțit citind romanul Amintirea dragostei, de Jim Fergus, care nu e chiar roman, mai degrabă o realitate ficționalizată. Ce anume din cartea aceasta v-a condus în palatul memoriei?

Mai întâi, asociațiile între personajul principal al cărții și prietena mea, despre care am scris. Într-adevăr cartea m-a condus în palatul memoriei și mi-a amintit cum în palatul memoriei s-a trezit Nabokov, când a văzut în sertarul unui bărbat fotografia iubitei lui din adolescență, Mașenka. Diferența este mare. Nabokov a trăit amintirea ca realitate, trecutul devenise un prezent real, în timp ce pentru mine amintirea a rămas amintire. Apoi, Jim Fergus a făcut o reală excursie pentru a-și construi personajul, pe când eu am făcut o incursiune în trecutul meu relațional.

 

De fapt, în Madlena vorbiți nu despre una, ci despre două prietene foarte dragi: mai întâi de Eleni, apoi de Pusi. Aveau teritorii comune Eleni și Pusi, era ceva în Eleni care vă ducea cu gândul la Pusi?

Eleni și Pusi au fost relații cu totul separate și autonome. Erau între ele asemănări, dar nu erau esențiale. Dincolo de componeta emoțională, afectivă a relației, Eleni investea total în viața mea de zi cu zi, practica o ”bigamie administrativă”, ținând două case, a ei și a mea. Chiar dacă trăia în Grecia. Ea avea nevoie de mine, pe când Pusi avea, cu toată emoționalitatea ei, în mod ciudat, o indiferență cronică față de viață. Părea că se uită de pe mal la viață, la lume, deși era vie, deloc pasivă.

 

Prieteniile esențiale din viețile noastre pot fi considerate amănunte biografice, pietre de hotar după care suntem altfel, puțin altcineva?

Da, dar nimeni nu poate spune dacă amănuntele biografice sunt sau nu întâmplătoare. Indiferent de acest lucru, așa cum am spus, ele ne definesc. Alții sunt în noi, deși nu ne prea gândim la asta. Ne considerăm bine definiți, dar alții ne definesc, suntem definiți prin relaționalul nostru, chiar dacă intrăm în relații cu datele noastre structurale.

 

Scriind despre Pusi la atâta vreme după ce ați încetat să vă vedeți frecvent v-a ajutat să o înțelegeți mai bine?

Nu cred, mai degrabă a fost un exercițiu arheologic, un efort de a scormoni trecutul și de a dezgheța amintiri, trăiri, senzații vizuale, auditive, peisaje.

 

Nayla vă descrie în prefață, pe dvs. și pe Pusi Cocea, ca pe un fel de armonie a contrariilor . Erați libere amândouă, fiecare în felul său. Cum trăiați libertatea pe atunci?

Eram libere pentru că nu trăiam în observații reciproce, cine și cum este fiecare, cred că asta era libertatea. Pusi nu voia să mă schimbe sau să schimbe ceva la mine și nici eu la ea. Cred că acest lucru este esențial într-o relație și poate că acest lucru înseamnă iubire necondiționată. Poate chiar o duioșie privind limitele fiecăruia, specificul cuiva.

 

„Ea este o versiune imposibilă a mea, eu nu aş putea fi niciodată ca ea, nici să fac şi să gândesc ca ea, şi pentru asta, pentru că este atât de diferită de mine, o admir, îmi place de ea, îmi place compania ei“. Sunt curioasă dacă Pusi știa despre această descriere și cum o privea ea?

Nu am vorbit niciodată despre asta, dar eu eram adesea uimită de felul ei de a fi, de a trăi, de a gândi. Cred că această uimire anula orice intervenție de schimbare, orice privire critică sau comparație cu felul meu de a fi.

 

Eul timpuriu: spuneți că este definit de ceea ce aflăm de la părinți despre noi la vârste fragede. În cazul acesta amintirile ne sunt filtrate de imaginea altora despre noi. Mai sunt ele autentice, le mai putem include în istoria personală?

Este o întrebare care ne poate tulbura. Cred că prestigiul, chiar mitul mamei, se leagă de faptul că ea deține lucruri, amintiri, pe care un copil nu le are din prima sa zi după naștere. E ca și cum mama umblă într-un sertar unde există lucruri la care un copil nu are acces. Am observat plăcerea cu care copiii mici ascultă pe alții, mai ales pe mamă, despre trecutul lor, necunoscut de ei. Și nici nu se îndoiesc că n-ar fi adevărat ce li se povestește. Sigur, aceste amintiri se integrează în imaginea pe care ei o construiesc în timp despre ei înșiși, intră în peisajul imaginii de sine.

 

“Ne schimbăm mereu, eul nostru este fluid, dar acest lucru e umbrit mereu cu străşnicie de ideea continuităţii eului, de nevoia acestei continuităţi. Suntem aceiaşi mereu şi ne‑aceiaşi mereu sau chiar alţii decât credem. Un mister greu de înţeles şi oricum greu de descifrat.” Poate de aceea ne e mai ușor să trăim în afara noastră, în social media?

Mi-e greu să înțeleg mecanismul psihologic prin care noi ne ”livrăm” celorlalți, dar cred că suntem măcar parțial conștienți de imposturi confortabile eului nostru. Dacă suntem atenți, putem să ne antrenăm senzori pentru a sesiza narcisisme care scapă controlului cuiva care se prezintă socialului. De aceea s-a dezvoltat mult în psihologie studiul formării impresiei.

 

Pusi avea pe-atunci o feminitate nonșalantă, oare cum s-ar potrivi ea prezentului?

Era o feminitate autentică, erotizantă, pe când astăzi feminitatea este promovată neautentic. Este deosebirea între erotic și pornografic. Una este să sugerezi, adesea instinctiv, și alta este să programezi un efect. Se poate vorbi despre pornografie dincolo de sex. Hanif Kureishi, un autor care-mi place foarte mult, considera că ostentația materială ( vile, mașini, bijuterii etc.) este o formă de pornografie. Și cred că are dreptate.

  

Ce-ar spune Pusi, citind Madlena?

Sunt sigură că i-ar plăcea. Tot ce am scris, am scris sincer și am cântărit mult ce scriu și cum scriu și cred că ea, cu simțul ei pentru ceea ce este natural, autentic,  are respect pentru tot ce nu este confecționat. Cred că între o grădină in care se amestecă plantele, florile, se cațără trandafirii cei banali, de curte veche, totdeauna roșii, buruienile și un peisaj ultraîngrijit, precum cel văzut mereu în fața castelelor din Franța sau din alte părți ale lumii, ea ar prefera grădina, curtea vie. Viața.

 

Există un număr finit de prietenii esențiale de-a lungul vieții unui om?

Da, în psihologie se folosește expresia ”significant others”. Julian Barnes a scris despre prietenii neîntâlniți, dar pe care i-a citit. Mania lui de a merge în cimitire la acești apropiați-necunoscuți și-a mărturisit-o.  Uneori, acești alți semnificativi sunt mai ”insinuați” în eul nostru, decât cei care ne sunt rude de sânge. Aș putea să amintesc expresia folosita de  Mario Vargas Llosa când a scris despre iubirea lui cu mătușa Julia, ”a face împletituri”. Îndrăgostiții își împletesc degetele de la mâini. Este un gest intim, frecvent folosit în Bolivia, i-a spus mătușa Julia. ”A se ține de mână” se spune în Bolivia ”a face împletituri”. Bineînțeles, este un gest de reciprocitate erotică.

 

Când scrieți o carte nouă, vă gândiți să spuneți povestea pur și simplu, ori aveți în minte un anumit public?

Nu am în minte un anumit public. Dorința mea este să-l fac pe cititor, pe om, să vadă, să simtă cât de fascinantă este psihologia, cât de ingrată și galeșă este cu cei care se apropie de ea și cu cei care cad în mrejele ei. Și cât de pervers ne duce pe calea ambiguității.

 

Reveniți la cărțile dvs. după ce le-ați scris?

Niciodată. Nici măcar nu le am înșirate într-un raft special.