BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Da, tot despre Kurt Vonnegut este vorba. Discuția nu e întreagă dacă nu ținem seama și de celălalt aspect. Acela care refuză să-l „predea definitiv pe autorul lui Harrison Bergeron celeilalte „tabere literare, cu toate onorurile venite dinspre publicul ei și – lucru greu de trecut cu vederea – dinspre critica elevată a timpului nostru.
Prima mea întâlnire cu excelentul Kurt Vonnegut Junior s-a petrecut prin anii ’80, când a apărut la noi, și încă în vreo două reviste, cu traducători diferiți (încă o dovadă a unui interes fulgerător), povestirea Harrison Bergeron. Până atunci ajunsesem să cred că viitorul va aprecia tot mai mult, dacă nu neapărat oamenii cu calități de Superman din benzile desenate, în orice caz pe cei bine înzestrați sub aspectul darurilor fizice și intelectuale, buni să reprezinte o societate evoluată.
Planeta Marte a intrat în atenția generalizată a pământenilor pe la mijlocul secolului al XIX-lea, revelându-și apoi, pe parcursul întreg secolului XX, potențialul de influențare a mentalității umane. Nu mă refer la influențe de felul celor ce preocupă astrologia, ci la unele izvorâte din realitatea astronomică și din mitologia populară construită în jurul ei. O mitologie la care, trebuie să admitem, și SF-ul modern și-a adus pe cât de bogata, pe atât de rodnica sa contribuție.
Dacă ne-am dori ca despre cărțile de SF să se exprime doar presa literară, cea instituită, condusă și subvenționată de Uniunea Scriitorilor, ori revistele care o orbitează mai la distanță, însă într-o dependență culturală și financiară evidentă, cred că am putea aștepta mult și bine. În redacțiile acestea „cu ștaif plutește de decenii un aer de neîncredere în genurile neconvenționale și aș putea paria că până și recenziile de care au avut parte odinioară anticipațiile lui Vladimir Colin, Mihu Dragomir, Kernbach, Hobana, Crohmălniceanu și alți scriitori „convertiți la SF apăreau în Gazeta literară, Viața Românească, Luceafărul și Contemporanul (atunci când erau semnate de nume aparținătoare breslei literare) din pură obligație colegială și mai puțin dintr-o conștiință profesională a unei critici devotate – precum medicii de sub incidența jurământului hipocratic – propriei profesii.
Când am mai vorbit despre inițiativa lui Mugur Cornilă de a lansa la Eagle Publishing House o colecție specială, numită „Seniorii Imaginației. Integrala science fiction & fantasy, am observat, mai întâi, faptul că un asemenea proiect era cu adevărat spectaculos și întru totul necesar. Traducerile din SF-ul anglo-american se înmulțiseră la modul exploziv după anul 2000, încât marile edituri păreau să le acorde credit exclusiv, în detrimentul cărților genului scrise de români.
SF-ul românesc a cunoscut vremuri mai bune și mai rele, până să ajungă la starea lui actuală, pe care cei ce nu ne citesc genul, fie ei chiar și figuri culturale ilustre, o declară inexistentă, iar eu mă încăpățânez să cred că e de-a dreptul înfloritoare. Fără îndoială, în asemenea aprecieri fiecare își asumă riscul propriu. Eu, unul, cred că mi-am luat măsuri de prudență, în sensul că parcurg cam tot ce se publică în domeniu, iar despre ce citesc scriu, fiind oarecum în cunoștință de cauză.
Vorbind despre cele mai noi experiențe din SF-ul anglo-saxon, un comentator amabil al acestora, britanicul Paul Kinkaid, observă în ele o radicală schimbare de viziune și de ton în comparație cu lucrările clasice ale genului, cele animate de orgoliul triumfului american.
Dacă îmi amintesc bine, am fost martorul pătrunderii modei punk în SF-ul românesc pe la sfârșitul lunii septembrie 1979, într-un tren care mă ducea de la Cluj la Oradea, unde urma să se desfășoare cea de-a IX-a Convenție națională a încă puținelor cenacluri de specialitate existente pe atunci. Tocmai apăruse la Iași „Cenaclul de anticipație ce avea să-și schimbe curând numele în mai gloriosul „Quasar, iar studenții antrenați în aventura lui incipientă dădeau și ei buzna la așa-zisa „consfătuire pe țară, prilej de a-și cunoaște rivalii de la cluburile mai vechi și de a se impune în fandom cu ideile lor proaspete, deliberat extravagante.
Scriind printre primii, dacă nu cumva cel dintâi, despre romanul Insula pescăruşilor de Mircea Liviu Goga, Cristian Mihail Teodorescu făcea, între altele, şi o observaţie privitoare la limbajul folosit de personaje. Trebuie să precizez mai întâi că e vorba de nişte tineri din zilele noastre, studenţi cu preocupări în domeniul computerelor şi al realităţii virtuale, dar care ţin să reediteze formula „crailor de Curtea Veche până într-atâta, încât îi şi găsim în roman numiţi Pantazi, Paşadia, Pirgu, iar uneori le scapă din gură chiar expresii memorabile preluate la modul „interactiv de la Mateiu I. Caragiale.
Se aude că Google, corporația-mamut specializată în furnizarea de servicii și produse pe Internet, lucrează de zor la un proiect colosal: digitalizarea întregului fond de carte scrisă și tipărită vreodată, pretutindeni în lume. Iar operația aceasta uluitoare nu se face de amorul artei, ori în interesul vreunei arhive secrete, ci pentru a pune la dispoziția oricui din lumea largă tot ce-și dorește să vadă și să consulte din patrimoniul cultural produs și consemnat tipografic de omenire în ultimele vreo cinci-șase sute de ani.
Că în cazul lui Ray Bradbury ceva nu era în regulă din punctul de vedere al fanului pur și dur s-a putut vedea încă de la debutul său cu povestiri în revistele americane specializate. Nu e întâmplător faptul că un cunoscut distribuitor de glorii din Epoca de Aur a genului, John W. Campbell Jr., care și-a legat de nume promovarea publicistică a debutanților Robert Heinlein, Isaac Asimov, Theodore Sturgeon și A.E. van Vogt, nu și-a deschis paginile revistei sale Astounding Science Fiction și pentru tânărul provenit din mica localitate Waukegan din statul Illinois, pe care acesta o pomenește frecvent sau o descrie aluziv în unele dintre anticipațiile sale.
Pentru sefistul român, șansa de a fi tradus în engleză și circulat în mediile internaționale pare să fie realizarea maximă a vieții lui. Și, în orice caz, ar fi o realizare de care trebuie să se țină seama, chiar dacă textul sau textele traduse nu ajung întotdeauna, ori, mai precis, ajung prea rar, eventual niciodată, acolo unde SF-ul tradus în engleză și publicat astfel ar putea fi încununat cu laurii celei mai mari performanțe: în chiar miezul universului contemporan al genului, în Statele Unite. Știm însă foarte bine că America are o întreagă industrie de specialitate, profilată, ca și celelalte industrii ale continentului respectiv, pe afaceri și pe profit.