Cartea aceasta miroase a vintage. Atâtea lucruri noi şi vechi în acelaşi timp, strecurate atât de deştept, împletite atât de inventiv şi atrăgător. Viaţa mea clandestină poate fi chiar o viaţă în sine. Viaţa oricui. Cartea aceasta este şi caldă, şi rece, plină de suflet, dar şi de raţiune, şi toate îţi apar în faţa ochilor, în litere curgând neliniştite, exact atunci când te aştepţi mai puţin. Sunt în cartea aceasta atâtea scene pe care le-ai trăit, chiar dacă nu le-ai trăit de fapt. Dacă această carte ar fi o simfonie, aş spune că Peter Carey a găsit şi orchestrat ciudata armonie perfectă.

Dar să începem cu începutul.

Opt ani are personajul principal, cel prin ochii nebunii ani ’70 se văd şi mai nebuni. Aşa e şi normal, micuţii percep totul exagerat. Iar el, Che – da, da, Che, ca în Che Guevara – are o singură revoluţie personală de dus la îndeplinire. Are un singur vis – să se reunească, într-o bună zi, cu părinţii săi. Şi, într-o bună zi, mama apare. E mama? E Dial? Cine e persoana asta, de care Che se îndrăgosteşte/se înduioşează profund? E uşor să iubeşti o femeie, mai ales când crezi despre ea, când speri de la ea să fie mama ta.

Aşa că orfanul Che îi dă o şansă lui Dial şi amândoi fug în lume, într-o aventură aproape anormală, la limita falsului incest şi a imprevizibilului unei epoci şi aşa tremurate. Inocenţa cu care copilul istoriseşte pare atât de autentică, încât uiţi că paginile au fost scrise, de fapt, de un adult. Iar povestea lui Dial, care spune şi ea întâmplările în limbajul unui om matur, diferă foarte mult de imaginile lui Che. În jocul acesta, în discrepanţele dintre cuvintele şi trăirile celor doi, în emoţia,  în intensitatea diferită a trăirilor stă cheia acestei aventuri underground, derulate departe-departe, undeva în Australia, printre hippioţi de mâna a doua şi vagabonzii străzii.

Scriitura e halucinantă, la fel şi personajele. Pe alocuri totul e frânt, sacadat, întrerupt. Oarecum nişte gânduri înlănţuite, prinse, captive undeva între răpirea unui puşti şi credinţa acestuia că lângă mama totul va fi mai bine. Nici măcar pentru el nu mai are niciun fel de importanţă dacă Dial este mama adevărată sau imaginaţia lui a preschimbat-o în părintele după care a tânjit mult timp. Plecarea, fuga, călătoria, toate acestea marchează un zbor, zborul către vârstele ce vor veni şi din care rareori multă lume înţelege totul. Până la urmă, alegem ce dorim să credem şi ne aliniem, cuminţi ca nişte copii. Şi asta nu a ucis nimeni până acum. În niciun caz pe Che Selkirk.

Uneori, ne e greu să facem schimbări. Ne e greu să facem alegeri care să implice reorientări radicale. Să avem cauze. Pentru un copil – metaforă superbă şi simplă pentru o lume care tocmai scotea capul dintr-un secol închistat şi plin de tulburări – schimbările, voiajele, femeile care sunt sau nu mame devin miracole. Dacă îţi tragi pe tine pelerina nevinovăţiei lucrurile vor părea mai uşor de suportat. Povestea din capul lui Che l-a dus mai departe. Totul s-a petrecut cu putere, cu durere, cumva rotund, descriptiv, cumva cu umor, cumva peste media legală a intensităţii cuvenite. Totul e ciudat, dar copiii ştiu să gestioneze ciudăţeniile.

Această carte, construită la graniţa vechiului şi noului, răstoarnă nişte prejudecăţi şi pictează o epocă. Şi îi învaţă pe oameni să privească, mereu şi mereu, din alte perspective.