Marginea de est a Siberiei, un capăt de lume unde oamenii, majoritatea vînători sau pescari, continuă și astăzi să-și ducă traiul în armonie cu ritmurile naturii nemiloase, prea puțin îmblînzite. Un incident mărunt, supralicitat de un milițian zelos, face să răbufnească abuzurile și corupția, amenințînd obiceiurile și libertatea interioară a localnicilor. În timp ce alții discuta, filosofează la căldura focului sau fac planuri revoluționare, unul dintre ei, în semn de revoltă, fuge și se ascunde în taiga. Desfășurarea violentă de forțe care urmează va zgudui viața pașnica a satului siberian.
Cenuşă şi ţărînă de Viktor Remizov (Bibioteca Polirom, Seria Actual) este un roman al prezentului, definit de „veșnicele întrebări” cu care ne-a obișnuit literatura rusă, cu personaje vii și complexe, în buna tradiție a romanului realist, dar și cu pagini profund lirice despre oameni și natura care-i modelează.
Citiți mai jos un fragment din acest roman nominalizat la Russian Booker Prize 2014:
”Ilia nu se temea. Ar fi fost imposibil ca ursul să se apropie fără ca el să‑l simtă. Neplăcute erau două lucruri : îşi uitase cartuşele în geacă, nu avea cu el decît unul singur de rezervă, în mănuşă, iar cîteodată i se părea că, speriat cine ştie de ce, ursul plecase de tot. Nu putea cu nici un chip să se ducă după gloanţe. Un proiectil din cele pe care le avea la el ar fi trebuit să ajungă – cu atît mai mult două.
Se mai gîndea şi cum s‑ar fi purtat Ghenka Miliutin într‑o asemenea situaţie, ce‑ar fi născocit. Îşi aminti de o poveste pe care i‑o spusese, cum împuşcase un urs la el în grădină. Noaptea, cu gloanţe de 12. Dihania venise două nopţi la rînd, şi într‑a treia, Ghenka se pregătise. Lipise cu bandă izolatoare lanterna de patul puştii, frecase cu cretă plăcuţa cu cătarea, ca s‑o distingă pe întuneric – coborîse în beci să verifice dacă se vedea bine – şi trăsese de la doi metri în iarba înaltă…
Ilia nu auzi nimic, simţi… sau poate auzi… se întoarse, fără să‑şi dea seama de ce, şi un spasm îl scutură din cap pînă‑n picioare : un urs mare negru venea în goană spre el picioare. Ilia ţîşni brusc în sus, prinzînd masa întunecată în cătare, trase, ursul se clătină într‑o parte şi, ca un cîine enorm, începu să se rotească furios în jurul cozii, mîrîind înfundat şi dezvelindu‑şi colţii, încercînd să se muşte de o latură. Era la zece metri depărtare! Sîngele îi ţîşnea din rană, stropind neaua dimprejur. Ilia frînse puşca, vîrî cartuşul, o închise cu un pocnet la loc… Ursul încetă să se rotească, şi Ilia văzu doi ochi mici. Acţionară amîndoi în acelaşi timp : ursul sări, Ilia trase. Animalul se opri, smucit de o lovitură grozavă, dar, din inerţie, se prăvăli cu toată greutatea înainte, peste umărul drept. În clipa următoare însă se ridică. Ilia, ochindu‑l în continuare, se îndepărtă iute către geacă, unde avea gloanţe de calibru mai mare. Asurzit, învîrtind ameţit prin aer capul rotund şi negru, ursul venea spre el parcă din inerţie, cu pas nesigur. Din umărul zdrobit, sîngele îi ţîşnea în şiroaie lungi şi inegale pe omăt. Ilia ţinti capul, se repezi spre pietroi, îşi înşfăcă geaca şi se rostogoli în zăpadă pe partea cealaltă. Nu se mai uita deja nicăieri. Stînd în genunchi – pac! – desfăcu puşca, tuburile goale zburară afară – buzunar – cartuş nou – ţeava superioară – pac! Mîinile lucrau repede şi fără greşeală. Chiar deasupra urechii auzi o răsuflare şuierătoare, gîjîită, şi simţi o greutate pe umăr şi pe guler. Se răsuci brusc, smulgîndu‑se de sub apăsare, şi, căzînd pe spate, trase în fruntea lată a sălbăticiunii. Capul încremeni pentru o fracţiune de secundă, apoi, muindu‑se brusc, se prăbuşi în faţă.
Încărcînd din nou, Ilia se dădu cîţiva paşi în spate. Ursul zăcea, îmbrăţişînd un bolovan uriaş, pe care n‑ar fi putut să‑l cuprindă nici trei oameni, cu labele din spate întinse şi îndoite fără viaţă pe zăpadă. Botul păros îi atîrna, cu ochii deja goi, care nu mai priveau nicăieri. De laba stîngă, de două ori mai lată ca palma unui om, de o gheară lungă şi îndoită, spînzura, ca o jucărie de copil, capcana pentru samur. Din gura întredeschisă curgea pe piatră un lichid gros, sîngeriu, mîzgos. Ilia, simţind ceva viu pe umăr, se întoarse şi îşi înfipse speriat mîna în haină – era aceeaşi mîzgă care curgea din botul animalului. O pată mare din acelaşi lichid gros, amestec de sînge şi bale.
Nu‑şi putea lua ochii de la adversarul pus la pămînt. Era un monstru, mai mare decît bolovanul enorm peste care căzuse! Cît trei ca Ilia sau chiar mai mare!
Îl împunse prudent cu ţeava puştii lîngă ureche. Gestul era de fapt de prisos, căci, puţin mai sus de ochi, se vedea bine gaura din craniu.
Seara, Jebrovski bău. Nu simţea vreo bucurie deosebită, se vlăguise complet jupuind ursul de blană. Fusese nevoit să taie trupul neînsufleţit în bucăţi, altfel n‑ar fi putut să‑l clintească din loc. Spinarea îi înţepenise şi nu‑şi mai simţea mîinile. Ursul fusese complet negru. De‑a dreptul înspăimîntător de negru, cu colţi galbeni, dar întregi. Colecţia lui număra treizeci de urşi, inclusiv din Kamceatka, dar nici unul atît de mare. Acum şedea într‑un colţ, cu picioarele în pat, şi se gîndea la tot felul de lucruri. Asculta muzică şi bea whisky. Capul îi era covîrşit de ameţeala greoaie, relaxată a victoriei. Se gîndea la ce făcuse, îşi amintea cum se întîmplase, căutînd motiv de mîndrie. Toată povestea, mai degrabă, era motiv de mîndrie, dar, cumva, el nu‑şi amintea şi nu percepea nimic deosebit. N‑avea în faţa cui să se simtă mîndru, iar în faţa lui însuşi ce sens ar fi avut ?… Ca să se mîndrească, omul are nevoie de un tovarăş.
Se uită la ceas, scăzînd în minte cele nouă ore diferenţă faţă de Londra, dar nu sună. N‑ar fi putut să povestească, de fapt, ce păţise, iar băieţilor oricum le‑ar fi fost probabil indiferent… Aş vrea să ştiu cum ar fi reacţionat dacă ursul mă făcea terci… Ar fi venit vreunul aici?
Îl salvase un glonţ de calibru mic. Primul foc, masiv, nimerise ursul în piept, în plămîni, şi‑i rupsese nişte coaste, al doilea îi spărsese omoplatul drept, dar cel mic îi explodase la baza gîtului şi, pentru o vreme, îl asurzise. În momentul cînd Ilia trăsese, animalul înclinase capul, încît glonţul îi străpunsese şira spinării. Dacă l‑aş fi nimerit în cap, cum ochisem, se gîndea Ilia, aş fi zăcut acum strivit sub el. Ar fi avut suficientă forţă în furia lui. Nu m‑ar fi mîncat, dar s‑ar fi dus undeva şi şi‑ar fi dat sufletul acolo.”