de Oana DUȘMĂNESCU

 

Când m-am văzut pusă în fața unei cărți scrise de o puștoaică născută în 1992, am zâmbit superior. Și revoltat în același timp. Cine e fătuca asta de 19 ani – 18 când a publicat – care îndrăznește să-și îndeplinească visele literare la o vârstă atît de fragedă? Am calculat că în anul apariției ei pe lume eu serbam Sweet Sixteen-ul, mergeam în trei tabere pe vară și, în general, singurul meu plan era cum să ajung la cât mai multe petreceri și să dansez cât mai mult.

Apoi, cum de și-a permis mucoasa asta artistă și obraznică, pe care o cheamă Helene Hegemann, să scoată pe piață o carte de succes în același an cu mine? Nu cumva timpul își cam pierde din însemnătate în vremurile noastre? Dacă tot nu mai respectăm pașii, de ce nu ne naștem morți, pentru ca peste 10 ani să ne trezim la viață și să scriem direct un volum, așa, cum ar fi Rămășițele unui Axolotl? Așa, între o teză la matematică și o sesiune de jocuri pe Wii.

Nemțoaica este matură și teribilistă în același timp și echilibrează atât de bine cele două felii de adolescentă încât o bănuiesc de o mutație la nivelul creierului și a vocabularului. Un monstruleț ciudat, produs al subculturii vârstei ei, care se străduiește să crească, deși susține că nu vrea așa ceva. Droguri, sex naiv, familie disfuncțională și împrăștiată în patru vânturi, ipohondrie și nu prea, tulburări de personalitate…

Dar ce zic eu aici? Nu din astea sunt compuși toți adolescenții? Da, exact cum credeam, fata asta pe care o invidiez nu e cu nimic specială. M-am mai liniștit.

Și totuși. De unde gândurile astea atât de lejere, în contrast cu scriitura asta atât de studiată (pe alocuri)? De unde perversitatea tânără, de unde aerul că le știe pe toate, de unde imaginația complexă și bine așezată, de unde tentaculele vârâte în atâtea colțuri, de unde independența scrisă atât de natural?

Gurile rele spun că, în Rămășițele unui Axolotl, cuvintele aparțin Helenei, dar ideile nu prea. Deșteaptă foc, acuzata de plagiat s-a apărat de-a dreptul culturalo-urban, spunând că, în prezent, în era blogului, a literaturii deschise, a schimbului de toate felurile, nu trebuie să deranjeze pe nimeni dacă împrumuți un concept sau două de la el. Ba chiar persoana respectivă ar trebui să se simtă mândră că este citită și apreciată. Poate că de la Helene va începe curentul Wikilife. Un nou curent în care să luăm ce ne convine din jur și să ne construim, ca persoane sau personaje. Ea singură spune: nu există autenticitate, există doar sinceritate. Sursele de inspirație sunt prea numeroase și invită la acest furtișag intelectual care slujește, uneori, unui scop măreț, cum ar fi scrierea unei cărți.

Lumea psihedelică a acestei culturi tehno-rave este doar o întâmplare în viața personajului cu dublă viață. Dacă și-ar fi trăit cea dintâi tinerețe în anii ’60 sau ’80, ar fi găsit, cu siguranță, alte semne ale zbuciumului de la 17-18 ani. Nu știi ce e adevărat, ce pare a fi adevărat și ce nu e adevărat în povestea fetei, nu știi ce balauri inventați îi invadează visul și realitatea, care îi sunt traumele reale și ce e minciuna imaginației, cum vin rezolvările unei vârste complicate și deprimate de propria ei forță distrugătoare sau dacă aceste rezolvări vin vreodată.

Citiți cu o centură de siguranță în jurul minții. Sau nu, mai bine nu. Lăsați-vă în voia paginilor Helenei. Puțină boală mintală nu a ucis pe nimeni, niciodată.

A, și căutați singuri pe Google ca să aflați ce e un axolotl. Eu am căutat, am găsit și tot nu știu ce e.