Victoria – ironic nume! – este o fată care şi-a început şi şi-a trăit tânăra viaţă fără prea multă şansă. Este orfană, temătoare până la întâlnirea cu agresivitatea, nu îi plac oamenii şi nu are încredere în ei. Are însă încredere în plante, cărora le învaţă semnificaţia, ca un refugiu de pe lumea aceasta şi ca o îmbrăţişare a unei alte lumi, mute, variate, pe alocuri misterioase şi aproape nesfârşite. Vorbim despre Limbajul florilor, de Vanessa Diffenbaugh.

Poveştile din prezentul fetei se împletesc cu amintirile crude din copilăria ei, presărată cu mutări din familie în familie adoptivă, locuri unde ea nu se adaptează, ba chiar face totul să fie alungată şi neacceptată fără oprire. Viaţa Victoriei a fost mereu un carusel, iar constantele din ei au fost Meredith, asistenta socială care s-a ocupat din prima clipă de cazul ei, şi Elizabeth, una dintre gazdele care s-a străduit să fie cât mai aproape de imaginea unei mame.

De la aceasta din urmă a deprins Victoria numele şi însemnătatea florilor, cu încărcăturile pe care tot oamenii li le-au dat: ura, iubirea, infidelitatea sau gelozia. Şi alte mii şi mii de sentimente pe care cu toţii, chiar şi orfanii care uneori ajung să doarmă în parcuri şi să mănânce resturi, le încearcă şi le desăvârşesc.

Grădina secretă a Victoriei, precum şi munca la o florărie, contribuie la umanizarea unui personaj creat antipatic, violent, nesupus, leneş, mizantrop. Unele scene care îi descriu anii de fetiţă sunt dureroase şi joacă de fapt rolul unor scuze care explică de ce Victoria este aşa, sălbatică, rea, mereu înfometată.

Ea îşi descoperă stări noi, pacea cu sine şi chiar îndrăgosteala, care vin cu mesajul că, din fericire, uneori ne schimbăm atât de mult încât e un miracol că nici noi nu ne mai recunoaştem. Pentru ea, apropierea de oameni este ceva de-a dreptul bizar, dar încet-încet, îşi găseşte reperele, corecte sau greşite, ca oricare dintre noi, de care să se agaţe şi pe care să le cultive, exact ca pe florile din colţul său tainic de grădină.

Cartea este scrisă pentru a ne face să pricepem, dacă suntem în stare, că speranţa şi deznădejdea merg cam de fiecare dată mână în mână. Nici măcar nu se maschează una pe cealaltă, ci se împing una pe alta în faţă, alternativ.

Nu toate existenţele au bafta de a fi înconjurate de parfumul florilor şi de aranjamente pentru nunţi, în mijlocul singurătăţii. Dar în toate existenţele vom da nas în nas cu imposibilitatea de a iubi, cu lipsa de încredere în alţii, cu sentimentul de abandon, cu lipsa de prieteni, cu faptul că suntem neînţeleşi şi nedreptăţiţi.

Istoriile fetei care-şi caută drumul cu start prost şi ale oamenilor din viaţa ei sunt impresionante, emoţionante şi pariez că există milioane de Victorii – suflete fără familii, care trebuie să se construiască din nimic, ba chiar de la minus.

În plus, aveţi ocazia să deprindeţi limbajul florilor, al copacilor, al frunzelor. E o şcoală mică de botanică aici, combinată cu botanica sufletului.