„Am primit romanul ăsta exact aşa: gata scris. Mi l-a dăruit, la ceas de seară, un bărbat ciudat, cu un ochi ceva mai mare decît celălalt. Nu s-a prezentat, i-am aflat mai tîrziu numele. Mi-a spus că are încredere în mine şi că eu voi şti mai bine ce să fac cu manuscrisul lui. L-am întrebat despre ce e vorba înăuntru. Mi-a spus că despre lucruri mici, aproape invizibile, despre o lupă şi nişte insecte, despre iubiri şi cuvinte într-o limbă necunoscută. Mi-a zis că, dacă îmi place, îl pot semna eu, el n-o să se supere. M-a rugat la sfîrşit să-i promit însă că nu-i voi schimba titlul ăsta imposibil: Cexina Catapuxina. I-am promis. Mi-a strîns mîna, apoi a plecat. Sper că, oriunde ar fi acum, îi e bine”, spune Matei Florian, și nu știu dacă să-l cred sau nu.

cexina-catapuxina-ego-proza-aȘtiu cu siguranță că această carte cu nume imposibil, Cexina Catapuxina (colecția Ego.Proză, editura Polirom), va fi una dintre revelațiile literare ale acestei ierni și că Matei Florian va mai câștiga niște cititori fideli. Nu vă mai argumentez decât cu acest fragment în exclusivitate:

”Mi se pare de multe ori că trenul seamănă cu un vânt care tot trece prin păduri şi se duce pe pustii. Închid ochii şi îl aud : vânt. Deschid ochii şi văd : tren. Sunt aproape prezentabil : am cămaşă, am ghete, am blugi. Blugii au o pată mică de cafea, nici nu se vede. De dimineaţă, de când făceam bagajul. Ceaşca a fost obraznică, şi‑a bătut joc de mine. Nici n‑am mai avut timp să mă schimb. Doar să mă stropesc cu apă. Pierdeam trenul. Dă‑i în mă‑sa de blugi, se usucă, îi schimb, mai am o pereche, păcat de cafea. Era bună, fac cafea bună, măcar atât. Sunt prezentabil, sunt în tren. Am un ochi mai mare şi celălalt mai mic, aşa mi s‑a spus. Mă gândesc la vânt, mi‑e dor de el. Nu l‑am mai văzut de mult, oare ce o mai fi făcând, acum, când e aproape iarnă. Să fii cuminte, dragule, îi spun. Închid ochii, îl aud, tren, vânt, dor. Ţi‑e somn, zice. Adormi, întreabă. Clipesc, sunt stâlpi acum, banchete, oameni, ea. Stă cu laptopul în braţe, are ochi mari, rotunzi, egali, se uită la mine. N‑am băut destulă cafea, zic, dar nu, nu mi‑e somn, mi‑e bine, mă gândeam. La ce te gândeai, întreabă, la tine, zic. Uite‑mă, sunt aici, poţi să nu te mai gândeşti, zice. Pot, răspund şi zâmbesc, un zâmbet prezentabil, ca o banchetă de tren. Număr nopţile, număr zilele cât mai am să aştept să te strâng la piept. Fredonez. Câte ţi‑au ieşit, sunt curioasă. Nu ştiu, zic, încă mai număr, sunt foarte multe. Am ajuns la 60 şi număr în continuare. Tace, caută în laptop. Zâmbeşte. Zâmbetul prezentabil ca o banchetă de tren. Să vedem un film, ce film vrei să vedem. Întreabă, tac. Nu ştiu nici un film, le‑am pierdut pe toate. Nu m‑am uitat niciodată la un film în tren. Doar la alţii, în treacăt. Doar pe geam, tot timpul. Nu ştiu, un film bun, zic, mă simt stingher, mă simt idiot, nu‑mi imaginez ce înseamnă un film bun, nu‑mi dau seama ce ar putea să se întâmple ca să fie aşa. Tace. Am dat un răspuns mulţumitor, prezentabil, mă simt uşurat, nu sunt chiar atât de idiot cum credeam, mai am o şansă. Un film bun, îngână, mârâie, s‑a pierdut în laptop, scotoceşte acolo. Ăsta. Ăsta e numai bun. O cred, nu mă pricep la filme, am văzut câteva pe geam, cu un ochi închis şi altul deschis, ca prin lupă, nu se întâmpla nimic. Nişte găini, rufe pe sârmă, o tanti cu sacoşe pe câmp, cer decolorat printr‑o lentilă prăfuită, plopi desfrunziţi, căprioare. Căprioare, zic, ăsta mi se pare un film bun. Unde, întreabă, şi i le arăt la marginea pădurii, un pâlc, speriate, de la tren. Căprioare, zice, le priveşte o vreme, se întoarce la laptop, mă întreabă dacă‑i dă drumul. Dă‑i drumul. E un film bun, fără căprioare, se întâmplă lucruri, ne‑am aşezat unul lângă altul, laptopul e pe o măsuţă, filmul tot acolo, ne atingem, o strâng, se lipeşte de mine, priveşte spre măsuţă. N‑am mai văzut‑o de mult, între timp s‑a făcut mare. Nu mai suflă în păpădii, nici n‑ar avea cum, e aproape iarnă. Ţin în braţe o femeie albă şi subţire, ne uităm la film. Am o pată de cafea pe blugi, nici nu se vede. Suntem prezentabili, suntem încă tineri, mergem cu trenul. Domnul îmbătrâneşte, trage să moară, a avut o viaţă plină, nişte întâmplări trase de păr, dar e scuzabil, aşa e când tragi să mori, tragi de mai multe lucruri deodată. Vorbim despre film, ne‑a plăcut, a fost un film bun, bine că n‑a lăsat‑o bateria, hai, că aproape am ajuns. Aproape e seară, e tot timpul seară când sunt cu ea în preajmă. Ne cazăm. Facem dragoste, duş. Îmi schimb cămaşa, blugii nu. Am uitat că mai am şi alţii. Recepţionerul ne zâmbeşte, ne plimbăm.”

 

Matei Florian s-a născut la 8 ianuarie 1979, în Bucureşti. A debutat cu poezie în revista Cuvîntul, în 1997. Debutul său editorial îl reprezintă însă romanul Băiuţeii (scris împreună cu Filip Florian, Polirom, 2006, carte ajunsă la cea de-a patra ediţie şi tradusă în Polonia, Marea Britanie şi Ungaria). În 2009, publică, tot la Polirom, Şi Hams şi Regretel (roman dramatizat în 2012 pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu). În 2008, ca titular al rubricii „Audio şi n-am cuvinte” din revista Dilema veche, a fost premiat în cadrul Galei Jurnalismului Cultural, la categoria „Critică muzicală”. În prezent, semnează reportaje şi povestiri în revista Formula As.