Munții Înalți ai Portugaliei de Yann Martel (Biblioteca Polirom. Seria Actual, traducere din limba engleză de Dan Croitoru) este un roman obsedant despre dragoste şi suferinţa pierderii celor apropiaţi, plin de tandreţe, umor şi nesfîrşite surprize, o explorare fascinantă a sufletului omenesc.

yann martelÎn Lisabona anului 1904, tînărul Tomás descoperă un jurnal vechi. Acesta lasă să se întrevadă existenţa unui artefact extraordinar care – dacă va fi găsit – va redefini istoria. La volanul unuia dintre primele automobile apărute în Europa, tînărul porneşte în căutarea acestei comori stranii. Treizeci şi cinci de ani mai tîrziu, un medic din Lisabona, pasionat de romanele poliţiste ale Agathei Christie, face autopsia unui cadavru şi se găseşte în faţa unui mister de nepătruns, consecinţa căutărilor lui Tomás. Aproape jumătate de secol mai tîrziu, în 1981, un senator canadian se retrage într-un sat din Munţii Înalţi ai Portugaliei, îndoliat după moartea soţiei sale. Are însă o companie dintre cele mai neobişnuite: un cimpanzeu. Şi aici, în acest sat, îndelunga căutare se va încheia într-un mod cu totul neaşteptat.

Au trecut 15 ani de când Martel nu a mai publicat un roman. Explicația mea? Viața lui Pi este o carte extraordinară. Și ca să aduni extraordinaritate pentru următorul roman, e nevoie de ceva timp. La fel cred și criticii care au primit cu entuziasm Munții Înalți ai Portugaliei.

Faceţi bagajele: la cincisprezece ani după Viaţa lui Pi, Yann Martel ne poartă din nou într-o lungă călătorie. Scriitura sa n-a fost niciodată mai fermecătoare, o combinaţie de suav deloc siropos şi tragedie deloc melodramatică. (The Washington Post)

Sîntem norocoşi să avem printre noi scriitori extraordinari care, în operele lor de ficţiune, meditează asupra unui paradox la care este imperios necesar să reflectăm – diferenţa ireconciliabilă şi, în acelaşi timp, legătura indestructibilă dintre om şi animal, care face imposibilă autoalienarea noastră de lumea înconjurătoare. (Ursula K. Le Guin)

Felul în care Yann Martel zugrăveşte durerea pierderii celor apropiaţi este autentic şi tulburător, dar maniera în care autorul o contextualizează în raport cu religia conferă romanului o dimensiune în plus. Scriitura lui Martel este îmbogăţită şi potenţată de abundenţa şi complexitatea simbolisticii la care recurge (una ce trimite la Iov, la Sf. Petru, la Toma Necredinciosul şi la parabolele lui Isus) şi de sondarea posibilităţilor religiei de a oferi alinare. (The Telegraph)

 

muntii inaltiCăutați cartea aceasta și citiți-o, e atât de frumoasă încât merită să petreceți câteva cu ea. Apoi poate veți face ca mine, o veți purta cu voi oriunde :).  Iată un fragment în exclusivtate, pentru voi. Ne vedem duminică, la Bookfest, la ora 14.00, în standul Polirom, să vorbim despre Martel.

 

„— Ideea m‑a străfulgerat prima oară când reciteam Crima din Orient Express. Am băgat de seamă că trenul venea din Orient. Povestea se învârte în jurul a treisprezece pasageri, din­tre care unul e un monstru, un Iuda. Am constatat că acolo sunt oameni de toate condițiile și de toate naționalitățile. Am observat că unul dintre cei care‑l ajută pe Poirot în anchetă este un anume doctor Constantine. Nu e oare povestea lui Isus o poveste orientală, popularizată de un alt Constantin? N‑avea Isus doisprezece discipoli, printre care se număra și Iuda? Nu era Palestina un Orient Express plin de naționalități diverse ? Se fac adesea remarci asupra faptului că Poirot e străin. Și de fiecare dată el e cel care salvează situația. Străinul a cărui intervenție e salutară… nu e și acesta un mod de a‑l vedea pe Isus ? Toate aceste observații m‑au determinat să analizez roma­nele polițiste ale Agathei Christie dintr‑o perspectivă cu totul nouă. Am început să observ lucruri alandala. În fiecare inci­dent, oricât de mărunt, se poate găsi o semnificație – poveștile Agathei Christie sunt narațiuni pline de detalii revelatoare, de unde și limbajul sec, direct, și paragrafele și capitolele scurte și numeroase, ca în Evanghelii. Nu ni se relatează decât esențialul. Romanele polițiste, asemenea Evangheliilor, sunt rezultatul unei distilări. Am sesizat absența aproape totală a copiilor la Agatha Christie – de vreme ce crima este, indiscutabil, o distracție de oameni mari –, la fel cum ei lipsesc în mare măsură și din Evanghelii, care se adresează, la rândul lor, unei sensibilități adulte. Mi‑a sărit în ochi faptul că toți cei care dețin adevărul sunt priviți întotdeauna cu suspiciune și dispreț. A fost și cazul lui Isus, evident. Dar uită‑te la Miss Marple. Știe adevărul de fiecare dată și toată lumea e surprinsă. La fel și Hercule Poirot. Cum se face că omulețul ăsta ridicol știe totul ? Și totuși așa este. Este triumful celui umil – atât la Agatha Christie, cât și în Evanghelii. Păcatul cel mai grav – luarea unei vieți – se află mereu în centrul poveștilor de Agatha Christie, ca și în centrul poveștii lui Isus. În ambele narațiuni regăsim numeroase per­sonaje descrise succint, întotdeauna din același motiv : avem de‑a face cu o prezentare a suspecților, astfel încât cititorul să poată vedea cine cade în ispita răului și cine nu. Tăria sufle­tească este plasată alături de slăbiciune și în Evanghelii, și la Agatha Christie. Și în ambele cazuri luminarea minții se pro­duce în aceeași manieră : ni se prezintă niște fapte, neutre în sine, după care ni se oferă o interpretare ce imprimă un înțeles acelor fapte. Tot așa se desfășoară și parabolele lui Isus – expu­nere, apoi interpretare – și la fel se întâmplă cu patimile sale. Moartea și învierea Domnului au fost explicate, li s‑a dat un înțeles de către Pavel după săvârșirea faptelor. Tot așa se petrece deznodământul în romanele polițiste ale Agathei Christie: Hercule Poirot rezumă toate faptele înainte să ne spună ce înseamnă ele. Observă rolul vital al martorului. Nici Isus, nici Hercule Poirot nu se sinchisesc să ia condeiul în mână. Ambii se mulțumesc să trăiască întru cuvântul rostit. A sta mărturie era prin urmare o necesitate – cum altfel am putea ști ce au spus și au făcut ei? Dar era, totodată, și o consecință. Fiecare din ei doi a făptuit lucruri uimitoare în domeniul său, astfel că oamenii au simțit nevoia să stea drept martori. Cei care l‑au cunoscut pe Isus și‑au petrecut tot restul vieții vorbind despre el familiilor, pri­etenilor și străinilor, până când mărturiile lor au ajuns la ure­chile lui Pavel și, mai târziu, la cele ale lui Matei, ale lui Marcu, ale lui Luca și ale lui Ioan. La fel stau lucrurile cu Arthur Hastings, naratorul de tip Watson al multora dintre poveștile cu Hercule Poirot, un narator nu mai puțin loial decât cei ai Evangheliilor. Dar orice martor e, într‑o anumită măsură, necre­ditabil. Vedem asta foarte limpede în cazul lui Arthur Hastings, care este mereu cu câțiva pași în urma lui Hercule Poirot până când Poirot îl luminează cu niște explicații clare. Ne dăm seama că nu doar Arthur Hastings se dovedește mărginit. Și noi am ratat indicii, n‑am înțeles ce era important, n‑am reușit să prin­dem sensul. Avem nevoie de Hercule Poirot ca să ne lumineze. La fel se întâmplă în cazul lui Isus. Și el era, la rându‑i, încon­jurat de o grămadă de Arthur Hastings care veșnic ratau indi­cii, nu înțelegeau ce era important, nu reușeau să prindă sensul. Și el trebuia să le explice totul discipolilor săi, ca să‑i lumineze. Iar discipolii tot pe dos pricepeau, tot nu se puneau de acord asupra a ceea ce zicea sau făcea Isus. Uită‑te la Evanghelii: ai patru, fiecare ușor diferită de celelalte, fiecare neconformă cu celelalte, cum se întâmplă întotdeauna cu declarațiile martori­lor. În romanele Agathei Christie criminalul e aproape întot­deauna un personaj mai apropiat decât ne așteptam. Adu‑ți aminte de Omul în costum maro, Misterul celor șapte cadrane, Tragedie în trei acte, Ucigașul ABC și mai ales Cine l‑a ucis pe Roger Ackroyd?, ca să nu pomenesc decât câteva. Distingem cu deosebită claritate răul atunci când el se află la distanță, dar cu cât răul e mai aproape, cu atât miopia morală e mai accentuată. Marginile se încețoșează, centrul e tot mai greu de perceput. De aici reacția din clipa când ni se dezvăluie vinovatul: „Et tu, Brute?“ Așa trebuie să fi reacționat și discipolii când Iuda, bunul Iuda Iscarioteanul, dragul nostru prieten și tovarăș de drum, s‑a dovedit a fi un trădător. Cât de orbi suntem față de răul aflat în imediata noastră apropiere, cât de dispuși suntem să ne uităm în altă parte!“

 

Scriitorul canadian Yann Martel s-a născut în Spania, în 1963. După ce a studiat filosofia la Trent University, s-a dedicat literaturii. Este autorul volumelor de proză scurtă Seven Stories (1993) şi The Facts behind the Helsinki Roccamations (1993) şi al romanelor Self (1996), Life of Pi (Viaţa lui Pi, 2001; Polirom, 2012, 2014) şi Beatrice and Virgil (2010). El are şi o prodigioasă activitate de eseist literar, publicînd în mai puţin de jumătate de deceniu volumele: Teaching Yann Martel’s Life of Pi from Multiple Critical Perspectives (2007), What is Stephen Harper Reading? (2009) şi 101 Letters to a Prime Minister: The Complete Letters to Stephen Harper (2012).

Romanul Viaţa lui Pi a primit prestigiosul Man Booker Prize for Fiction, devenind bestseller internaţional şi fiind publicat în peste cincizeci de ţări. Ecranizat în 2012, în regia lui Ang Lee, filmul omonim a fost distins cu patru premii Oscar. Yann Martel locuieşte în Saskatoon, provincia Saskatchewan, Canada, împreună cu scriitoarea Alice Kuipers şi cei patru copii ai lor.