de COSTI ROGOZANU

Nu te joci cu cărţile. Am văzut oameni înfrumuseţaţi de cărţi, dar am văzut oameni tamponaţi în plină figură de titluri nepotrivite, oameni prea umflaţi în pene de propriile lecturi, oameni cu care nu se mai poate discuta tocmai pentru că au citit prea mult sau prea aiurea.

Cărţile nu fac automat bine, nu fac automat rău. Mie îmi place să le văd ca pe nişte tatuaje şi cicatrici pe corpul unor marinari, fiecare cu povestea ei – unele purtate cu mîndrie, altele ascunse cu ruşine. Iată cicatricile şi tatuajele unui geek.

Selma Lagerlöf, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia. Nu am veleităţi de psihanalist să vă spun sigur că micuţul Nils ar însemna impulsul voyeuristic stimulat de mic, de la vreo 8 ani când am început cu greu să citesc (au fost mai întâi nişte poveşti de care nu-mi amintesc, dar care mă cam plictiseau). Ce pot să spun sigur e că nu mai sunt spiriduşi destui în ziua de azi. E deficit mare de „neghiniţi“ în lumea lui Harry Potter.

Peste vreo 5-6 ani, aveam să trec la un spiriduş puţin diferit în Swift: Călătoriile lui Gulliver în partea a doua a călătoriei. Prima, când e prea mare pentru liliputani, mă lasă rece.

Cărţile ruseşti de aventuri. Eram înnebunit de ele. Era inflaţie: oriunde te uitai vedeai o aventură cu pionieri uresesişti. Nu erau scrise rău, aveau farmecul lor. E probabil motivul din care nu mi-a plăcut Cireşarii – citisem deja prea multe cărţi direct de la sursă, nu aveam nevoie de adaptări slăbuţe autohtone. La zece ani scriam codat în cifre un soi de jurnal exact ca în cărţuliile ruseşti de aventuri.

Jules Verne – normal, doar a fost politică naţională cu publicarea privilegiată a francezului, în ediţii cartonate şi ilustrate. Preamărirea spiritului cutezător şi ştiinţific făcea parte teoretic din aspiraţiile lumii comuniste în care m-am născut. Cărţile lui Verne mi-au plăcut foarte mult, tot aşa cum îmi plăceau revistele Ştiinţă şi tehnică. Cam singurele lucruri bune pe care mi le-amintesc din vremea aia.

Rahan. Personajul e vîndut şi acum la tarabe. Traficul intens de nostalgie (valabil şi în cazul lui Jules Verne) mă cam scârbeşte. Dar revistele de atunci erau mai frumoase, cu patină, jerpelite şi hărţuite de sute de şcolari. Au ajuns şi pe la mine. Şi apoi le-am dat mai departe.

Rebreanu şi Eminescu, pasajele erotice. Pe la 11-12 ani, puţin înainte de revoluţie, am intrat în clieşul livresc-erotic al vremii: acele pagini din clasici care le dădeau fiori puberilor şi prepuberilor patriei. Se ducea vestea şi spre cei mai mici, normal. Mi se pare amuzant că violurile din Răscoala şi Ion, au fost echilibrate, în cazul meu, de un alt viol, ceva mai puţin popular. Acela din proza postumă a lui Eminescu, fragmentul în care un straniu androgin Cezar-Cezara seducea violent un tip feciorelnic.

H.G. Wells şi Isaac Asimov. Citit avid pe unde-i găseam: biblioteca şcolii, antologii diverse în care apăreau cu proze scurte înainte de revoluţie. Sunt doi scriitori care m-au făcut să respect aproape religios popularitatea literaturii, faptul că o carte citită de mulţi nu e neapărat proastă, ba poate fi superbă, profundă. (Aveam să trec ceva mai târziu prin mistica exclusivistă anti-pop, dar mi-am revenit destul de repede, zic eu).

Imediat după 1990, generaţia mea a fost inundată cu Eliade, Cioran, Ţuţea şi altele asemenea. Nu aveai de ales, se prăvăleau din toate colţurile mistici, interbelici mai mult sau mai puţin dubioşi, gînditori, eseişti, preoţi. Am citit ce am apucat din această modă între 14 şi 16 ani. Nu mi-a rămas nimic interesant de povestit. Din Eliade mi-a plăcut Noaptea de sânziene. Din Cioran, Exerciţii de admiraţie şi Tratat de descompunere.

Cărţile de literatură care m-au lovit în adolescenţă – cu o forţă egală cu Nevermind-ul trupei Nirvana sau cu Ten-ul celor de la Pearl Jam – au fost Camus (Străinul, Ciuma, Mitul lui Sisif, Primul om), Malraux şi teoristul lui chinez din Condiţia umană, Celine (Călătorie la capătul nopţii), Thomas Mann (Muntele vrăjit), Iris Murdoch. Şi multe altele care aveau în comun ceva ce aş numi acum „mistica literaturii“ – adică dispreţ complet faţă de orice fel de carte care nu e „serioasă“, boală normală a adolescenţei şi destul de chinuitoare având în vedere că am învăţat foarte târziu să mă bucur de deliciile unui Stephen King. Iar de un roman poliţist nu am învăţat să mă bucur niciodată. Poate e mai bine. Teoria mea e că se scriu incredibil de multe cărţi bune – aşa că trebuie să-ţi croieşti drum printre genuri, specii. Pesimiştii preferă să se lase hipnotizaţi de maldărele de cărţi proaste. Nu i-am înţeles niciodată.

Perioada 18-25 de ani. Noi fascinaţii: Martin Amis, Bellow, Saramago, Paul Auster, Ishiguro, Julian Barnes. Cu alte cuvinte un gust pentru literatura eseistică, literatura în care se aruncă de-a valma idei, viaţă, minciuni, adevăruri, stil, tupeu. Băieţi cu atitudine. (Îmi dau seama cât de puţine autoare sunt pe lista mea scurtă deşi practic Selma Lagerlöf mi-a dat peste cap iniţial viaţa de cititor). Nu vă plictisesc cu teoreticieni şi filozofi. Sunt mulţi şi buni, dar unii îmi sunt atât de intimi încât mi se pare indecent să-i pomenesc în liste.

În fine, 25 – 33 de ani (adică până în prezent). Aş pune pe listă Franzen (Corecţii), Eugenides (Middlesex), Houellebecq (cu care am grave disensiuni ideologice, dar care îmi place pentru că e popular în sensul bun al cuvântului şi extrem de agil-neglijent-agresiv în scris), Jonathan Coe (îl respect cel mai mult), Margaret Atwood, Orson Scott Card, Philip K. Dick (ştiu, descoperit târziu, ca mulţi alţi autori de SF sau thriller), Maurice Dantec (punk-paranoic cu tripuri simpatice). În perioada asta am descoperit gustul pentru scrierile istorice şi economice – prefer să sar peste enumerări şi de data asta.

Concluzii: nu am pus în listă scriitori români, nu pentru că n-aş avea favoriţi, ci pentru că nu au reuşit să-mi sucească minţile cu adevărat; am evitat partea extraliterară pentru că influenţa profundă în consumul meu artistic a venit dintotdeauna dinspre literatură; am ales mai ales scriitori din mainstream, recunoscuţi, iubiţi peste tot, pentru că nu-mi place să-i exhib pe obscurii mei dragi (ăia sunt doar ai mei); şi, foarte important, sunt sigur că am uitat de jumătate din cei pe care i-am adorat – fatalitatea istoriei sentimentale, ce să-i faci.