Întâi te îndrăgostești, trăiești din plin pasiunea, apoi devii un biet obsedat, un sclav al propriei manii. De fiecare dată îți spui că a fost ultima dată. Inevitabil, vine un moment în care trebuie să evadezi dintr-o poveste pentru a sfârși, fără îndoială, în alta. Pentru mine, fiecare vârstă a venit cu o iubire literară. Uneori mai devreme, alteori mai târziu decât m-aș fi așteptat, dar paradoxal mereu la timpul meu potrivit.

Mai întâi a fost Tolstoi, cu niște povești scurte pentru copii, Furnica și porumbița. Așa am învățat să citesc. Apoi Steaua Sudului a lui Jules Verne, pe care simt nevoia s-o cumpăr/împrumut chiar și acum.

Prin generală, am dat de o carte care m-a sedus cu titlul ei polițist, Crima lui Sylvestre Bonnard, de Anatole France. Nu era nimic polițist în ea; în schimb, povestea bătrânului cărturar, care își sacrifică volumele lui cele mai prețioase din dragoste pentru oameni, m-a făcut să plâng cu sughițuri.

Tot în gimnaziu, m-am încăpățânat să citesc o culegere de povestiri stranii. Nu cred că am înțeles tot, dar Ambrose Bierce și Nathaniel Hawthorne au fost un preludiu al patimei pe care am trăit-o mai târziu pentru Poe. Cu Robinsonul lui Daniel Defoe am rămas prieten până în ziua de azi.

În liceu, am umblat două săptămâni cu o senzație de vomă în gât, atât de tare m-a prins Greața lui Sartre. Mi-a trecut repede pentru că am făcut o nouă obsesie, Dostoievski cu Demonii lui, și apoi alta, Hermann Hesse, magicianul care a inventat Jocul cu mărgele de sticlă. După asta, am crezut că Marquez, cu Toamna Patriarhului, e ultima iubire, dar apoi mi-a sucit mințile Llosa, când am pus mâna pe Conversație la Catedrală.

Prin facultate, am citit Deșertul tătarilor învățând de la Buzzati diferența dintre așteptare și abandon, și am crezut că nu mai e loc de epifanii. Dar apoi, pe la douăzeci și ceva de ani, Zgomotul și furia lui Faulkner mi-a dat o febrilitate la capătul căreia m-am trezit că, exceptând proza scurtă, citisem aproape tot ce a scris bătrânul bețivan sudist.

Ani de zile m-am luptat cu Ulisele lui Joyce și n-am reușit să trec de pagina 100. Între timp m-am lăsat sedus de Eco, și-aproape am luat-o razna până când am terminat Pendulul lui Foucault, m-am pierdut prin labirinturile și oglinzile fermecate ale lui Borges, am rămas captiv în Șotronul lui Cortazar o vreme, am avut o aventură de neuitat cu proza scurtă a lui Kafka și am petrecut o vreme pe Platforma lui Houellebecq cu o profundă empatie pentru tristețile lui atât de occidentale.

La 30 de ani m-am apucat de a doua facultate, Filosofia, după ce am citit una dintre cărțile colosale din literatura română, Adio, Europa! de I.D. Sârbu. Cartea asta e mereu o consolare pentru mine când mă trezesc uneori deznădăjduit în mijlocul literaturii române.

Am revenit recent la Ulisele lui Joyce. L-am citit cu pixul în mână și cu Google-ul deschis, am făcut ferfeniță notele de final și am umplut un caiet întreg cu observații; o lună a ținut aventura asta zguduitoare. Când credeam că peste Joyce nu se mai poate trece, mi-am adus aminte că profesoara mea de română din liceu mi-a făcut cadou, la absolvire, Centaurul lui John Updike. Și-am început o nouă idilă. Cu o carte pe care am uitat-o pe un raft mai bine de 16 ani.