O să încep cu o mărturisire: când au început să apară la noi cărțile lui Pascal Bruckner, le-am citit pe toate. Îmi plăcea scriitura, îmi plăcea curgerea ideilor în volumele de nonficțiune și modul în care construia personaje pe care le ducea către finaluri cvasi-absurde în cele de ficțiune. Apoi l-am văzut la TV și nu mi-a mai plăcut la fel de tare. Nu mai țin minte  de ce, dar știu că apoi i-am ocolit o vreme cărțile.

Acum a venit cu Casa îngerilor, primul roman scris după șapte ani de pauză. Și mi-am spus că trebuie să fie ceva: după șapte ani de dospit, iese o carte bună! Și chiar așa e!

Casa îngerilor e un roman bun, pe care îl citești pe nerăsuflate, deși nu are ritmul thrillerului american, ci căutarea semi-introspectivă a celui european – pasajele de acțiune sunt întotdeauna mai scurte decât cele de explorare interioară. „Un thriller de bitum“, cum mi-a spus autorul într-un interviu.

Antonin Dampierre e un agent imobiliar curățel – de fapt maniac al curățeniei. O vreme, singura lui pasiune e să angajeze menajere pe care să le umilească arătându-le cotloane ascunse în care nu au ajuns cu cârpa și dezinfectanții.

Apoi își dă seama că Parisul lui iubit e parcă mai plin de cerșetori și declasați. Și la fel cum își aliniază flacoanele cu substanțe pentru curățenie, își face un plan de epurare socială. Pornește să descopere hogeacuri de declasați și vagabonzi, Parisul subteran despre care parizienii evită cu eleganță să discute. Își alege victime, planifică minuțios atacuri, dar… citiți cartea ca să vedeți ce se întâmplă apoi.