Dragostea moare în căsnicie? Se transformă în atașament, în parteneriat? Unde se duc fluturii din stomac atunci când apare primul copil în familie? Ce trebuie să sacrifici ca să nu rămîi singur în doi? Dan Coman face, în Căsnicie (ed. Polirom, colecția Ego.Proză), o analiză subtilă a evoluției unei relații de iubire.

casnicieÎntr-un autobuz plin de muncitori navetişti, un tînăr observă zi de zi o fată blondă şi tăcută care pare să trăiască într-o lume numai a ei. Fata îl priveşte la rîndul său şi între ei se naşte o legătură stranie, care se transformă într-o poveste de dragoste, încununată de căsătorie şi de doi copii. De la un moment dat însă ceva se rupe. El nu înţelege tăcerile şi răceala soţiei, ea simte că nu mai este dorită şi simpla lui prezenţă o agasează. Îşi găsesc însă un punct comun, pe Daria, prietena care încearcă să-i înţeleagă şi să-i ajute. Luminoasă şi liberă, Daria devine elementul indispensabil pentru supravieţuirea relaţiei lor. Şi totul merge perfect pînă cînd Daria se îmbolnăveşte şi dispare brusc, iar cei doi rămîn din nou singuri.

Dan Coman s-a născut pe 27 iulie 1975 la Gersa, Bistriţa-Năsăud. A debutat cu anul cîrtiţei galbene, Editura Timpul, Iaşi, 2003. Au urmat volumele: ghinga, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, şi Dicţionarul Mara, Editura Cartier, Chişinău, 2009. În 2004 primeşte Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima, şi Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. În 2010 obţine Premiul pentru poezie acordat de Radio România Cultural, iar în 2011, Vilenica Crystal Prize, Slovenia. A publicat de asemenea volumele de proză Irezistibil, Editura Cartea Românească, 2010, şi Parohia, Editura Cartea Românească, 2012. Textele sale sînt incluse în antologii din România, Suedia, Franţa, SUA, Serbia, Ungaria, Slovenia, Canada.

Iată un fragment în exclusivitate din Căsnicie – romanul care ți-ar putea salva inima 🙂 :

17 martie 2007

El e departe, geografic şi intim (e plecat de o săptămînă în Franţa, la un curs de formare), eu acasă, cu Maria, înfricoşată. Mi‑e teamă că n‑o să mă descurc destul de bine cu ea, că n‑o să am suficientă răbdare, că n‑o să‑i fiu de ajuns. Încerc să fac resimţită cît mai puţin plecarea lui.

Deşi mie nu‑mi mai poate oferi nimic, cu fetiţa s‑a comportat exemplar. Exagerat de grijuliu. Uneori răsfăţînd‑o prea mult, dar asta se iartă.

Mă gîndesc că nu ştiu cum o să‑mi fac timp pentru toate, timp pentru rutina zilnică, enervantă de‑a dreptul (spălat vase, făcut mîncare, curăţenie, spălat haine etc.) şi timp (muuuuuult) pentru Maria. Uneori îmi vine să urlu de ciudă cînd văd că trebuie să mă risipesc în chestii aiurea, pierzîndu‑mi energia pe care‑ar trebui să i‑o ofer ei.

Azi am realizat brusc că nu mai sînt îndrăgostită de el. Îl iubesc cu o dragoste tristă, mai mult pe bărbatul pe care‑l vreau şi pe care‑l port întruna în mintea mea decît pe cel real.

Nici nu‑mi mai doresc să mă atingă. Ar fi cumplit de trist şi de dureros. Deşi am vise erotice cu el aproape în fiecare noapte. Nu ştiu de unde naiba vin. N‑aş mai putea suporta asta în realitate.

Citesc Dreptatea lui JB. E o carte frumoasă, despre o lume mai frumoasă decît a mea.

E o bucurie să am timp să citesc. Savurez din plin momentele astea, mai ales noaptea, ca pe nişte plăceri interzise. Am fluturi în stomac, de tristeţe şi de plăcere pură.

În rest…

Am ajuns din nou – pentru a cîta oară? – cantitate neglijabilă. Nu‑l interesează nimic din ce mă priveşte pe mine. Nimic. Doar cuvinte în doi peri, plecări bruşte şi tăceri înfiorătoare.

 

22 martie 2007

Scriu încercînd să mă gîndesc la e‑mailul lui de ieri‑dimineaţă, pe care mi l‑a trimis de la Paris, din aeroport. Îmi spunea că, din punctul său de vedere, relaţia noastră poate fi salvată. Promitea c‑o să încerce să‑mi arate asta, imediat ce‑o să se întoarcă, să‑mi arate că încă mai contez.

Nu ştiu. Am senzaţia că am ridicat un zid în faţa mea, ca să mă protejez. M‑am gîndit atît de mult că sînt singură, încît am ajuns să cred asta şi să nu mai observ altceva. Începuse să‑mi fie parcă mai uşor.

Nu pot să‑l mai cred în totalitate, deşi Daria, ori de cîte ori ne întîlnim şi povestim, aproape mă convinge că el mă iubeşte de‑adevăratelea.

Pari foarte obosită şi nefericită, mi‑a zis ieri, invitîndu‑mă la o cafea, la una din terasele de pe pietonal. Nu aveam de gînd să‑i povestesc prea multe, nici nu ştiu ce aş putea să‑i spun, ei sau oricui altcuiva din afară – abia reuşesc să vorbesc cu mine, folosind caietul ăsta de pătrăţele pe care‑l tot ascund în dulap, să nu cumva să‑l găsească el şi să citească. Şi totuşi, ziua aceea frumoasă de primăvară şi Maria luminoasă şi răbdătoare, jucîndu‑se cu părul superb al Dariei mi‑au dat drumul la gură – şi m‑am trezit povestind o grămadă de lucruri, simţind că asta îmi face bine, că mă linişteşte. Daria m‑a ascultat cu atenţie, şi‑a aprins o ţigară, apoi, întinzîndu‑mi‑o pe Maria, care era deja agitată şi voia la mama, mi‑a zis că toate lucrurile pe care i le‑am spus îi confirmă cu vîrf şi îndesat ceea ce bănuise de mult: depresie. Iniţial am crezut că vorbeşte despre mine, despre stările mele, dar mai apoi, ascultînd‑o, m‑am lămurit că de fapt vorbea despre el, despre starea cumplită prin care trece de cînd s‑a născut fetiţa. Daria şi‑a scos laptopul şi a intrat pe internet, arătîndu‑mi articole despre ultimele studii ale americanilor şi englezilor legate de depresia post‑partum. Depresia post‑partum la bărbaţi – şi asta mi s‑a părut iniţial destul de comic şi am rîs, dar după ce am citit informaţiile de‑acolo, n‑am mai fost aşa sigură că e doar o glumă. Uite, exact simptomele lui, a făcut Daria. Are mare nevoie să‑l vadă un doctor.

Nu ştiam ce să zic.

Am observat mai de mult că se întîmplă ceva cu el, că nu e‑n regulă, a zis ea. Am încercat să‑l conving să meargă la doctor sau măcar să ia pastile, nişte medicamente nu foarte puternice, pentru depresii uşoare, dar el nici n‑a vrut să audă.

Cred că am făcut ochii mari, mari de tot – eram contrariată – şi aş mai fi vrut să vorbim, să mă lămurească, să mă facă să înţeleg mai bine, dar era ora de somn a Mariei şi fetiţa devenise extrem de morocănoasă, aşa că am plecat. Îţi trimit pe e‑mail cîteva linkuri, a zis Daria, citeşte‑le şi vezi ce poţi face. Cînd am ajuns acasă, după ce am culcat‑o pe pitică, am verificat: cercetările celor de la Universitatea din Huddersfield şi ale celor de la Eastern Virginia Medical School şi ale celor de la Stanford, care ofereau rezultatele a peste 50 de studii făcute pe aproape 30.000 de pacienţi. Şi erau destule semne de avertizare care i se potriveau – modificări ale somnului, modificări ale apetitului alimentar şi sexual, pierderea interesului legat de activităţi de care se bucura altă dată, anxietate şi dificultăţi de concentrare, sentimente de neputinţă, dureri de cap şi dureri fără o cauză aparentă etc.

Am izbucnit în plîns. N‑am ştiut ce altceva să fac.