Câștigătoarea acestei etape a concursului BookMag de recenzii pentru bloggeri este Vera, proprietara blogului Another cup of coffee, cu recenzia romanului Matei Brunul, de Lucian Dan Teodorovici. Următorul concurs va fi lansat pe 9 ianuarie 2012. Iată textul câștigător:
Am început să citesc Matei Brunul cu o oarecare reţinere. În primul rând, pentru că nu am reuşit încă să trec de o anumită barieră când vine vorba despre literatura contemporană de la noi şi, în al doilea rând, pentru că prezentarea editurii începe aşa: Lucian Dan Teodorovici incită cititorii, propunîndu-le o amplă naraţiune despre spaţiul concentraţionar comunist, despre victime şi torţionari… Şi am fost tentată să îmi spun – iar sistem, iar închisori, iar eroi care s-au opus regimului? Nu pentru că ar fi ceva rău în asta sau pentru că nu ar trebui să se vorbească despre aşa ceva. Şi nici măcar nu ştiu dacă s-a scris excesiv din perspectiva asta. Doar că, orbiţi de aura asta eroică a celor care au avut curaj să se opună regimului (sau Regimului), toţi par să-i uite pe cei mici, pe cei mulţi, care, de fapt, au fost nevoiţi să trăiască şi ei într-o închisoare, în închisoarea imensă care a fost regimul în sine. Foarte puţini aleg să vorbească despre detenţia asta colectivă, despre slalomul pe care individul a fost nevoit să îl facă pentru a supravieţui.
Revenind, am trecut peste acel prim impuls de a nu pune mâna pe carte şi bine am făcut. Pentru că m-am înşelat. Matei Brunul nu e o carte (doar) despre sistem. Matei Brunul e o carte despre om, despre limitele lui în raport cu un sistem, oricare ar fi el; în cazul de faţă, unul represiv. Şi nu mă refer doar la limitele sociale, ci şi la cele umane, mai exact, la slăbiciuni. Ale celor aflaţi de ambele părţi, fie că vorbim despre cetăţeni, fie că vorbim despre torţionari, securişti, turnători şi alte specii de acest fel, despre reprezentanţii sistemului, adică. Lucian Dan Teodorovici reuşeşte să redea exact ceea ce îmi doream să văd de multă vreme şi la noi: dimensiunea duală a omului şi a realităţii, faptul că rareori lucrurile sunt doar albe sau negre. Personajele lui nu sunt radicale, cel puţin nu cele aflate în centru, nu cele care contează. Iar asta le ancorează în realitate, le face credibile.Povestea din Matei Brunul se întâmplă în anii ’50-’60, o perioadă când comunismul încă încerca să convingă, inclusiv cu forţa, dar nu numai cu forţa, o perioadă în care oamenii nu aveau încă dimensiunea exactă a lucrurilor care năvăliseră peste ei. Noi, cei care privim în urmă, avem la dispoziţie imaginea de ansamblu, dar ei, cei care trăiau vremurile, erau prinşi acolo, nevoiţi să se descurce cu lucruri ştiute pe jumătate, cu minciuni îmbrăcate frumos, cu sloganuri, cu promisiuni, cu răul doar întrevăzut pe ici-colo. Iar Lucian Dan Teodorovici împleteşte foarte frumos fundalul acelor ani cu viaţa celor care îl compuneau. În plus, cumva deasupra tuturor, există în carte un personaj care derivă din tot şi din toate: atmosfera. E unul dintre aspectele care mi-au plăcut foarte mult, faptul că adevăratul marionetist din toată povestea, scriitorul, izbuteşte să contureze atât de bine detaliile, mai ales pe cele umane, încât te trezeşti şi tu prins în carte. Mai ales dacă te numeri printre cei care au apucat măcar un pic din sistemul acela. Regăseşti acolo bucăţi din tine, reacţii pe care nu le-ai conştientizat pe deplin la vremea lor, senzaţii pe care le credeai uitate. Totuşi, nu e o carte care se adresează doar celor care au trăit în perioada comunistă. Cum în centru se află individul, iar sistemul şi tot ce derivă din el e amplificat doar de trăirile aceluiaşi individ, istorisirea capătă acel gen de universalitate care o face adresabilă oricui, indiferent de spaţiul fizic sau temporal din care vine.
Dacă e să rezum simplist, avem un marionetist care ajunge să treacă prin mai multe închisori comuniste şi pe la Canal, un accident care îl lasă fără memoria a 20 de ani, un securist care îl va însoţi ca o umbră şi va încerca să-l convingă de bunele intenţii ale lumii în care s-a trezit, o femeie care nu e deloc cine pare, alte câteva personaje conturate doar atât cât e nevoie pentru a servi personajului central şi un final deschis, pe care nu ştiu dacă vreun cititor l-a intuit. Nu o să povestesc cartea, nu o să spun mai multe despre firul ei roşu, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să fac asta şi pentru că îmi pare nepotrivit, dacă mă pun în locul celor care nu au citit-o încă. La fel cum nu o să mă lansez în aprecieri tehnice şi nici în comparaţii cu alţi scriitori sau cu alte scrieri. Critica literară face suficient asta. Pentru cititorul de rând, dacă pot să spun aşa, nu aspectele acestea sunt importante. Pentru el contează să intre în poveste şi să rămână acolo până la final, să-şi dorească să descopere singur tot mai mult, pe măsură ce întoarce paginile. Iar Matei Brunul reuşeşte să-i ofere asta. O să mai spun doar că mi-a plăcut foarte mult şi felul în care este derulată povestea, pe mai multe planuri şi din mai multe perspective, la fel şi construcţia, elaborarea în sine. Plus documentarea, care trebuie să fi fost foarte stufoasă şi care m-a impresionat.
O să admit, însă, ceva. Pe parcursul cărţii şi încă un scurt timp după ce am terminat-o, am simţit nevoia unui reproş: au fost momente din carte în care mi l-aş fi dorit pe Bruno mai sigur pe el, mai revoltat. Dar am lăsat lucrurile să se aşeze şi senzaţiile să se cearnă şi mai apoi mi-am dat seama că asta nu era decât o proiecţie a mea despre un posibil personaj plasat în acel context din carte. Proiecţie care se prea poate să fi fost greşită, pentru că e greu să te pui în locul cuiva, cum la fel de greu e să te detaşezi de oarecum instinctiva pornire de a spune „eu nu aşa aş fi reacţionat”.
Una peste alta, Matei Brunul e o carte tristă, o carte care te face să-ţi pui întrebări, o carte pe care o recomand şi pe care îmi doresc să o citească multă lume, cât mai multă. Totuşi, nu e o tristeţe care izbeşte, nu e agresivă, mai degrabă se insinuează. Iar dacă cititorii ar avea posibilitatea să facă propuneri pentru o carte a anului, categoric, a mea ar fi Matei Brunul.
Şi, dacă tot am văzut concursul celor de la BookMag, pun şi eu linkul acolo. Nu musai pentru câştig (deşi cărţile nu o să-mi prisosească vreodată), ci pentru că mie chiar mi-a plăcut foarte mult cartea asta, iar de acolo pot afla despre ea mai mulţi decât ar afla de pe blogul meu.