Sunt puţine cărţile în care, spre finalul lor, începi să citeşti cu adevărat nu istoria lor, nici povestea sau întâmplarea, ci o atare stare de incertitudine şi de sensibilitate amestecate. Nici până la finalul cărţii aproape că nu ştii, şi poate că nici nu te întrebi, pe cine se hotărăşte tănărul Jacob să iubească, însă treci alături de el, atât de personal, printre oameni, războaie, case şi deportări.

Jacob se hotărăşte să iubească e un roman al omului învins nu doar, la modul clişeic de soartă sau de un război care nu îţi oferă alternativă de salvare, ci de drumul celorlalţi cu care se intersectează, mai slabi şi mai puţin buni decât el. E un roman în imagini aproape cinematografice, care se derulează parcă neverbalizat, cu oameni care mai puţin spun, şi mai puţin pot face, lăsându-se voii unui scenariu pe care ştiu că trebuie să-l ispăşească. Singura voce a romanului este, de fapt, cea a bunicului, care te urmăreşte cu fiecare gând al lui Jacob, cu fiecare iubire a sa, de carte, de femeie tânără, sau de casă natală. Privirea plecată, ca spre pământul pe care l-au muncit atâta vreme, a femeilor de la sat, acum într-un tramavai de oraş, alunecarea pe şinele îngheţate în salvarea din trenul deportării, dezgroparea morţilor şi spălatul oaselor sub oblăduirea preotului Pamfilie, drumul bunicului spre cofetăria femeii în care îşi găsise afecţiunea, la bătrâneţe, şi picioarele timide ale Katikăi pe marginea patului lui Jacob sunt secvenţe de o atmosferă afectivî încordată, care te urmăresc mai apoi.

Între războiul cel mare şi lupta Obertinilor cu ei înşişi, între casa pe care acum, ţiganul Sorel, pusese stăpânire, şi cea a slugilor în care munceau foştii stăpâni, între drumul spre casă al lui Jacob şi drumul înapoi, tot mai departe de el, al tatălui Jakob rămâne, deoparte, poate prea puţin conturat, chipul vechii americance, Elsa Obertin, mamă, într-un fel, fără drepturi şi libertăţi.

Poveştile ţigăncii Ramina despre posibilele sale naşteri ţin locul lipsei poveştii adevăratei sale morţi; poate de aceea, moartea neverbalizată este ţinută departe de Siberia, de ameninţarea războiului, de frigul iernii. Sub semnul naşterilor repetate stă, de fapt, soarta tânărului Jacob, al cărui sfârşit în carte, pe o bucată de pământ fără acoperiş, este, de fapt, un alt început, la fel de nesigur şi de greu de purtat. Dorul de satul naşterii sale, Triebswetter, care îl trage înapoi, ca o ameninţare ascunsă, este nevoia unei alte şi alte naşteri odată cu moartea Raminei, a Katikăi şi, atât de dureroasă, a bunicului.

Mai mult decât să iubească, Jacob din romanul lui Cătălin Dorian Florescu se hotărăşte să se nască, fie în povestea Raminei, în cea a bunicului sau într-o călătorie departe de casă niciodată începută cu adevărat.