Aveam paisprezece ani când am auzit prima oară povestea scriitoarei George Sand. M-a fascinat amestecul dintre sensibilitatea feminină şi dorința ei de-a ieşi din gineceul unde o trimiteau mereu prejudecăţile unei societăţi. Am descoperit-o pe George Sand într-o perioadă a vieţii mele în care începeam să fiu interesată de reformele femeilor emancipate, de acele diferenţe dintre scriitura masculină şi cea feminină şi de legile nescrise prin care se tot spunea ce are şi ce nu are voie să facă o femeie de-a lungul existenţei dacă „vrea să rămână o doamnă în ochii celorlalţi“.

George Sand a fost asemenea unei mame pentru copiii servitorilor ei, pe care i-a învăţat alfabetul, scrisul şi cititul, iubea căminul, dar îşi dorea să cutreiere liberă, fără a fi însoţită de soţul ei, aşa cum i-ar fi cerut morala secolului al XIX-lea. Era o camaradă pentru bărbaţii din cercurile intelectuale şi o nonconformistă ce-a scandalizat prin ţinuta ei cu influenţe împrumutate de la stilul masculin (probabil c-ar fi putut deveni o emblemă a casei de modă aparţinându-i faimoasei Coco Chanel dacă s-ar fi născut în alt secol). Atrăgea datorită unei cochetării destul de rare în acele vremuri, înlocuind ocheadele şi reacţiile specifice unei pisici submisive cu atitudinea unei femei care iese din tipare printr-o putere de-a observa gesturile şi de-a înţelege psihologia unei epoci. Avea îndrăzneala de-a-şi exprima opiniile în public, dar şi abilitatea de-a iniţia dialoguri despre artă, încât bărbaţii erau provocaţi şi totodată debusolaţi. Era femeie, bărbat, scriitoare sau amantă?

Această literată poate fi exemplul perfect al femeii în interiorul căreia stă închis un harem format din aventuriera sfidătoare, povestitoarea seducătoare, mama, amanta şi, nu în ultimul rând, scriitoarea ce-a dorit să răzbată într-o lume a bărbaţilor sceptici în faţa emanciparii sale. Despre un astfel de harem vorbește şi Elif Shafak, îmbinând autobiografía şi povestea tuturor scriitoarelor care au inspirat-o încă de când îşi contura identitatea feminină.

Citind Lapte negru, poţi înţelege mai uşor dificultăţile unei scriitoare născute într-un spaţiu cultural (încă) dominat de patriarhat, fie el şi literar. Pe lângă toate încercările de-a rezolva conflictele identitare ce se ţin scai de o femeie intelectuală, căreia i se cere să devină un androgin pentru a înţelege mai bine trăirile întregii umanităţi şi pentru a trimite într-un colţ îndepărtat al psihicului toate acele trăsături „prea feminine“, ce-i ameninţă imaginea cultă şi ar putea-o transforma într-un obiect sexual în ochii celorlalţi scriitori, Elif Shafak trebuie să-i facă faţa unei ameninţări şi mai mari: depresia postnatală. Depresia o secătuia de idei, energie, cuvinte şi îi reducea lumea afectivă la vinovăţie şi la teama de-a nu fi o mamă bună, fiind absorbită prea mult de scris.

Ce se întâmplă într-un harem? Sunt aduse la un loc femei diferite, alese tocmai datorită unor trăsături unice, sunt instruite pentru a plăcea ochiului şi pentru a seduce. Fiecare învaţă o regulă dură: supravieţuiesc doar cele înzestrate cu talentul de-a menţine viu interesul unui privitor capricios, devenit stăpân. Pentru a fi aleasă, pentru a nu fi dată uitării, fiecare îşi construieşte o strategie de seducţie. Unde lipseşte farmecul compensează umorul, volubilul şi capacitatea de-a inventa poveştile care ţin mintea captivă, macar pentru căteva ore. Când vorbeşte despre haremul ei interior, Elif Shafak se referă la ipostazele din care se compune personalitatea unei scriitoare. Să fie semnul unei patologii? s-ar întreba un specialist. Nici pe departe. Stăpâna haremului din interior este conştientă de stările şi de gâlceava femeilor din ea, pe care le pune să poarte un dialog simbolic. Asemenea unui sultan, le favorizează pe unele, aplanează conflicte, le reduce la tăcere pe rebele, se foloseşte de fiecare la momentul potrivit şi traieşte cu impresia că le poate controla jocul pus la cale pentru a-l înrobi. Iluzia controlului se risipeşte, revolta cuprinde haremul, uneltirile hotărăsc noul centru de putere fără acordul autoarei-stăpâne când primele nouă luni ale maternităţii o distrag de la scris. De fapt, îşi dă seama că numai prin scris mai putea menţine disciplina în haremul interior, fiind capabilă de-a decide rolul potrivit fiecărei membre. Când îşi face apariţia depresia postnatală, şefa haremului- inspiraţia literară- dă bir cu fugiţii, lăsându-le pe celelalte să se certe de mama focului. Pentru a depăşi această depresie, Elif Shafak le-a dat glas, corp şi trăiri acelor ipostaze din viaţa interioară aflate intr-un permanent conflict. Le-a personificat şi le-a învăţat, apoi, ce înseamnă democraţia, prin care îşi pot lua înapoi libertatea şi rolul pe care-l merită, nu pe cel impus.

Cine face parte din haremul interior al unei scriitoare „androgine“, care trebuie s-o împace şi pe femeia cochetă şi pe culta respectabilă, şi pe aventuriera nomadă şi pe mama responsabilă? Cea mai atrăgătoare din harem era Blue Belle Bovary, care îşi începea ziua trimiţându-i bezele sultanului şi alunga încrâncenarea prin forţa unei priviri măgulitoare pentru oricine se lăsa în voia ei. Aparţinându-i unei perioade ce n-a cunoscut beneficiile mişcării feministe, ci numai abilitatea femeii de-a scăpa din rutina vieţii patriarhale trişând, minţind şi ţinându-şi pasiunile secrete, Blue Belle Bovary, în calitate de ipostaza cochetă a scriitoarei, este considerată o ameninţare la adresa imaginii de intelectuală care atrage doar prin ideile şi prin mintea ei. Aşadar, este redusă la tăcere de celelalte femei din harem, închisă într-o cameră şi descoperită abia târziu, când încearcă să-l mituiască prin farmecele sale pe domnul Poton, djinn-ul ce stăpâneşte depresia.

Din tabăra cealaltă, potrivnică lui Bovary, fac parte Domnişoara Cinică Doctă şi Milady Cehoviana Ambiţioasă. Pentru Cehoviana Ambiţioasă, lumea înseamnă scris, muncă neîntreruptă, iar cariera literară trebuie să fie în centrul preocupărilor, cu riscul de-a sacrifica orice. Arta cere sacrificiul suprem, nu? Cât despre Domnişoara Cinică Doctă…cei care ştiu ce se petrece în romanul Bastarda Istanbulului, o vor putea regăsi pe Asya, o hipioată sceptică, usor sarcastică. Domnişoara Cinică Doctă este o vegetariană pacifistă, bună cunoscătoare a societăţii şi a filosofiei politice, fana existenţialiştilor şi a discuţiilor interminabile despre civilizaţii, idei, cultură şi evoluţie interioară. Poartă şalvari sau pantaloni evazaţi, stă mai mult turceşte când participă la conversaţiile spirituale şi are multe brăţari zdrăngănitoare, de parc-ar fi la Woodstock.

Un pic mai liniştite sunt Mica Domnişoară Practică, o contabilă a vieţii normale, şi Doamna Derviş. Prima devine o expertă a traiului bine planificat, a calculelor necesare turneelor de promovare a cărţilor şi a numărului de calorii specific unei  siluete de invidiat. Caută un echilibru în harem, dar nu-i prea iese. Spre deosebire de aceasta, care pretinde că poate cunoaşte mai toate răspunsurile corecte pentru o viaţă sănătoasă, Doamna Derviş, o spirituală, adeptă a Sufismului, crede în redescoperirea de sine, în călătoriile interioare şi în meditaţie, nu în răspunsuri fixe. Pentru ea contează actul interogaţiei mai mult decât zece mii de răspunsuri bune. Când este consultată pentru sfaturi, naşte frustrări, mai ales în secolul reţetelor privind viaţa perfectă, în n paşi. Lor li se alătură, la momentul potrivit, Mama Budincă de Orez, apărătoarea maternităţii şi a căminului. Ce-i pasă ei de ambiţiile Cehovienei sau de cremele şi pudrele din poşeta lui Bovary? Iar Cinica Doctă să nu-i mai umple capul de scriitoare nonconformiste celei abia devenite mame! Va avea ea grijă de copilul abia născut şi de scriitoarea-mamă, nefericită din cauza unor conflicte iscate de intrigantele haremului!

Ca-n orice harem există certuri, sfori trase pentru supremaţie, gelozii şi alianţe, care vor duce la dictatura Cehovienei şi a Domnişoarei Cinice Docte, unite în urma loviturii de stat. Din când în când le mai pune la punct Mama Budincă de Orez, dar tot degeaba! Când anarhia bate la uşă, iar haremul interior va trece prin crize politice, ipostazele feminine ce-l alcătuiesc vor fi încarcerate imediat de Poton, djinn-ul faimos al depresiei postnatale. Degeaba îi trimite Bovary nişte bezele irezistibile. Domnul Poton este imun la farmece. Le va ţine închise pe toate până când scriitoarea va ieşi din impasul emoţional. Cum? Acceptând un ajutor din afară, scriind o carte despre haremul său, prin care se poate autoanaliza mai bine, învăţând sâ-şi accepte toate ispostazele feminine şi refuzând să le mai favorizeze pe cele hotărâte să preia conducerea în mod abuziv. La finalul despresiei, haremul trebuie înlocuit de un regim democratic, în care pot fi acceptate şi cele precum Blue Belle Bovary sau Mama Budincă de Orez, chiar dacă nu vor să aibă un doctorat.

Lapte negru este rezultatul unui amestec între creaţia maternă şi calimară. Provoacă hohote de râs, dar şi temeri. Nu trebuie să faci parte din lumea scriitoarelor pentru a citi această carte. Autoarea, Elif Shafak, a vrut să povestească despre cât de greu este să-ţi conturezi o identitate feminină, să-ţi impaci toate ipostazele interioare într-o lume în care ţi se cere să ai calităţile unui androgin, sa poţi deveni independentă financiar, cultă, dar suficient de abilă încât să ştii când să mimezi prostia considerată, uneori, sexy. Este lumea în care femeilor cochete, fascinate de imaginea curtezanei veneţiene, o seducătoare şi o poetă desăvârşită, li se va reproşa tendinţa de-a fi libertine şi alunecoase, deşi atrag priviri, iar femeile de carieră sunt considerate prea masculine şi lipsite de farmec.

Lapte negru este, poate, una dintre cele mai bine primite cărţi despre conflictul interior care le macină pe femeile prinse între nişte roluri stabilite de alţii. Este profundă şi amuzantă, în dulcele stil al scriitoarei turce.