Atunci când actul de a scrie despre viaţa altora se converteşte într-o formă de a umple treptat lacune şi goluri ale propriului destin, biografia se dovedeşte a fi unica formă de a pune pe hârtie o istorie personală. Ultima carte a scriitorului spaniol Alfons Cervera, Esas vidas, aduce împreună în 150 de pagini moartea lentă a mamei, secretele politice ale tatălui, lumea lipsită de sunete a fratelui, destine unite într-o singură viaţă, cea a scriitorului.
Într-o lentoare a unei morţi aşteptate, ritmul cărţii lui Cervera nu produce intrigi dramatice, nu uimeşte cititorul cu schimbări neaşteptate, pare chiar lipsită de a aduce un sens spre finalul unei cărţi fragmentare, cu trimiteri intertextuale. Scriitorul însuşi se sustrage oricărei asemănări cu destinul unui Stendhal sau al unui Kafka în faţa relaţiilor parentale. Un an şi jumătate din moartea lentă a mamei coincide cu o lume deverbalizată; atunci când mama nu îşi mai aminteşte cuvintele, când sonoritatea lor i se refuză, moartea pare tot mai aproape de împlinire.
Cu uşoare asemănări cu Nuovo cinema paradiso, viaţa tatălui într-un spaţiu restrâns al vechiului cinema din oraş i se derulează într-un soi de imaginar afectiv de vreme ce şi în acest caz lipsa verbalizării face imposibilă readucerea în prezent a unei vieţi trecute. Anul 1940 înscris pe un document oficial, reprezentând sentinţa tatălui, revine în memoria fiului periodic de vreme ce tăcerea mamei nu îl ajută în înţelegere. Trimitere la Războiul civil, la epoca franchistă, la alegerile unui exil lăuntric revin şi în acest volum personal odată cu dialogul cu alţi scriitori spanioli precum Julio Llamazares şi a sa Luna de lobos. Recuperarea memoriei colective se face şi în cazul scriiturii lui Alfons Cervera prin reordonarea documentelor personale şi a propriei memorii.
Fotografiile narate verbalizează astfel istoria unei familii pe care scriitorul ajuns la maturitate o reinterpretează din afara sa, dar dinăuntrul morţii mamei. Între amintire şi ficţiune Alfons Cervera pune semnul de egalitate, de vreme ce ambele se află la mijlocul adevărului iar punerea fiecăreia pe hârtie înseamnă asumarea distorsionării faptelor.
Autenticitatea scrisului poate fi atinsă în opinia scriitorului spaniol prin fuzionarea frumuseţii şi ororii în literatură; la mijlocul celor două s-ar afla nu opera perfectă, ci adevărata operă. Limbajul se modifică în funcţie de verbalizarea învingătorilor sau învinşilor unui război, a vieţii sau morţii. În cazul celei din urmă, de cele mai multe ori limbajul i se refuză morţii; poate pentru că tot ceea ce este exprimat capătă realitate.
Din Grenoble, locul în care se îndepărtează de casa familială, scriitorul Alfons Cervera este fiul care conştientizează moartea mamei mai mult decât omul care o trăieşte. Esas vidas – acele vieţi sunt de fapt fragmentele propriei vieţi pe care o recompune din amintire sau din ficţiune.