Victor Hugo spunea – ,,Cărţile sunt prieteni reci, dar siguri”. Sunt de acord pe jumătate. Am crescut alături de cărţi şi vă pot spune cu mâna pe inimă că da, cărţile care nu mi-au plăcut au fost, într-adevăr, nişte simple obiecte, însă am avut norocul să întâlnesc şi cărţi minunate, care mi-au fost prieteni calzi, nişte prieteni extraordinari care m-au condus cu grijă, fără să mă grăbească vreodată, spre o destinaţie pe care nu o cunoşteam, poate doar să o fi intuit în cele mai frumoase vise, dar la care îmi este acum atât de clar că îmi era menit să ajung – momentul în care aveam să încep să scriu şi să ofer la rândul meu nişte prieteni buni câtorva cititori. Azi, vă voi face cunoştinţă cu zece prieteni de-ai mei, zece dintre cei magnifici.

2666, Roberto Bolaño  – Cu toate că Detectivii sălbatici mi-a plăcut foarte mult (deşi uneori m-a cam chinuit), cred că adevărata demonstraţie de forţă a lui Bolaño are loc în 2666, romanul total, întunericul în forma lui cea mai densă. O capodoperă nu poate fi judecată folosind instrumentele obişnuite, pentru că o capodoperă nu se supune, în general, regulilor, ci se ridică deasupra lor, iar alteori le calcă în picioare. 2666 este un monstru de o mie de pagini, un gigant cu cinci capete care, şi ăsta e un lucru pe care îl respect cu adevărat la un scriitor, nu se sinchiseşte prea mult de confortul cititorului. Vorbim despre o carte în care primează plăcerea pură a scrisului, prin urmare vorbim despre o carte care oferă plăcerea pură a lecturii. Mai vorbim despre iubirea pentru scris, deci vorbim despre dragostea unui scriitor faţă de cititorii săi. Fireşte, este o iubire cu năbădăi, uneori neîmpărtăşită, dar asta nu contează. Iubirea apare atunci când oferi ceva, iar Bolaño, ca orice scriitor pur-sânge, s-a oferit pe el şi nimeni nu i-ar putea cere, şi nici nu ar avea dreptul, mai mult de atât.

1Q84, Haruki Murakami – La fel ca în cazul lui Bolaño, cu 2666, mi se pare că 1Q84 este vârful lui Haruki Murakami. Am citit cu mare plăcere Cronica păsării-arc sau Kafka pe malul mării, dar, cumva, 1Q84 reprezintă chintesenţa scrierilor lui Murakami. Ori de  câte ori doresc să mă liniştesc, mai mult – să găsesc acea stare de armonie din care să derive ulterior pofta aceea imensă de a scrie, un roman de-al lui Murakami este cea mai bună alegere. Mi-a plăcut construcţia lui 1Q84 şi mi-a mai plăcut foarte mult felul în care sunt crescute personajele. Murakami nu se grăbeşte niciodată, însă nici nu are un ritm lent. Pur şi simplu, din punctul meu de vedere, are un simţ perfect al ritmului, iar asta, tehnic vorbind, este o minune, o calitate pe care o întâlneşti la un număr infim de scriitori. Da, stilul lui e relativ simplu, dar, oameni buni, nu cuvintele complicate probează măsura unei scriituri, ci efectul de ansamblu pe care acea scriitură îl are asupra cititorului. Senzaţia pe care pagina o transmite minţii şi sufletului, felul în care scrisul rămâne în cititor. Aceasta este literatura vie.

Jocul lui De Niro, Rawi Hage – Ce roman! Cred că aş putea să spun – OAU!, şi apoi să mă opresc. Dar probabil că asta n-ar însemna prea mult pentru dumneavoastră, aşa cum nici faptul că Jocul lui De Niro a primit IMPAC Dublin, prestigiosul IMPAC Dublin, nu prea a părut să conteze în lumea noastră literară înţesată de capodopere, de vreme ce lui Rawi Hage nu i-a mai fost tradus decât Gândacul (alt roman extraordinar), iar cel de-al treilea, Carnival,  nu a mai avut loc pe o piaţă atât de pretenţioasă ca cea din România. Este păcat, pentru că Rawi Hage este un scriitor de o forţă ieşită din comun, iar Jocul lui De Niro, romanul de debut al libanezo-canadianului, este printre cele mai bune cărţi pe care am avut inspiraţia să pun mâna. Există o cadenţă fantastică în scrisul lui Hage, care face ca  povestea să curgă ca un cântec, un lung şi superb cântec despre durere, despre pierdere şi trădare, şi despre dragoste şi prietenie.

Shining, Stephen King – Am început Stephen King cu Carrie. Nu voi intra în detalii, dar, din diverse motive, nu mi-a plăcut mai deloc. Apoi a venit însă Shining şi totul s-a schimbat. Nu are rost să mai spun despre ce e vorba în roman, mai toată lumea ştie, dar, Doamne, construcţia lui Jack Torrance este cu adevărat o lucrare dumnezeiască, înfăptuită de diavol. Un scriitor şi părinte ratat, consumat de alcool şi demoni? Da, vă rog! Sec, aşa cum îmi place. E o scenă la sfârşit când tatăl reuşeşte să înlăture monstrul pentru câteva clipe şi îi spune fiului său că îl iubeşte. Scena aia m-a distrus. E sfâşietoare şi te bântuie şi rămâne în tine pe veci. Ca fapt divers, am acasă de vreo doi ani Doctor Sleep, continuarea lui Shining, dar îmi e teamă să mă apuc de ea, mai ales după ce Mircea Pricăjan mi-a zis că nu e chiar aşa extraordinară, iar Mircea e cumva trimisul lui King pe pământ românesc, aşa că…

Pervertirea, Cristina Nemerovschi –  Da, ştiu, e singura carte românească din listă, dar ce mai carte… Absolut fantastică! Un roman despre condiţia artistului, a supraomului, minunat scris pe mai multe voci, profund şi antrenant în acelaşi timp. Asta mi se pare ceva cu adevărat remarcabil – să vorbeşti despre lucrurile mari într-un fel simplu, accesibil. Poate că mulţi au impresia că cel mai uşor e să scrii simplu, fără farafastâcuri. Se înşală. E cel mai greu, pentru că da – oricine poate pune cuvinte laolaltă, dar ce contează cu adevărat este forţa pe care acele cuvinte o au în grup, senzaţia pe care o transmit cititorului la finalul paragrafului, al capitolului, al cărţii. Acesta este talentul pur, acel ceva imposibil de învăţat, acel ceva pe care îl ai sau nu. Asta este arta. Am citit Pervertirea cu o plăcere atât de rară, o plăcere nebună. Am întâlnit o lectură care mi-a ocupat constant mintea şi mai apoi a rămas în mine în felul acela în care o fac cărţile mari. Mi-a părut atât de rău când am terminat-o, dar am fost şi atât de fericit. Tocmai îmi făcusem un prieten pe viaţă.

American Psycho, Bret Easton Ellis  Aici, cu voia dumneavoastră, voi da două citate din Diavoli fragili: „American Psycho era una dintre cărţile mele favorite, atât din punct de vedere al stilului de a scrie al lui Ellis, cât şi prin subiectele tratate, probabil o capodoperă a literaturii contemporane ce avea să rămână bine înfiptă în conştiinţa oamenilor şi peste cincizeci, o sută sau o mie de ani. În urma publicării romanului, autorul primise câteva ameninţări cu moartea, ceea ce nu mă mira mai deloc, ţinând cont de nesfâr­şita imbecilitate a spiritului uman, mai mult, nu m‑ar fi mirat prea tare dacă vreun tâmpit cu aere de justiţiar i‑ar fi făcut felul scriitorului, pedepsindu‑l şi în acelaşi timp oferindu‑i gloria postumă, dovada supremă a ipocriziei oamenilor care întâi blamează şi apoi celebrează sau, mai pe şleau, scuipă şi apoi ling unde au scuipat. […] Am citit apoi din Detectivii sălbatici şi felul de a scrie al lui Bolaño mi s‑a părut asemănător cu cel al lui Ellis, cu toate că stilurile, evident, nu aveau nicio legătură în afara faptului că se citeau uşor, ambele fiind simple şi frumoase în acelaşi timp, reduse la esenţa literaturii şi la ceea ce ar trebui să transmită adevărata literatură sau poate că orice autor mare privit de la distanţa potrivită se revela la fel în faţa observatorului şi esenţa de la care porneau sau la care doreau să ajungă capodoperele era întotdeauna aceeaşi.“ E o capodoperă. Ce altceva ar mai fi de spus?

Bântuiţii, Chuck Palahniuk – Mă gândesc la romanul acesta şi primul lucru care îmi vine în minte e – Simfonie întunecată. A, şi capodoperă. Câteodată ăsta e primul şi simfonia vine după. Nu contează, ce vreau să spun este că, din punctul meu de vedere, Bântuiţii e cea mai bună carte a lui Palahniuk. Da, Fight Club e cea mai cunoscută şi e o carte bună (cu toate că, rar caz, mie mi-a plăcut mult mai mult filmul, dar, na – Pitt, Norton, Fincher – you just can’t beat that), însă Bântuiţii e un monstru străbătut de tot soiul de poveşti şi personaje întunecate şi bizare, un monstru care urlă într-o casă de coşmar, mânat de imaginaţia bolnavă şi genială a lui Palahniuk. Ultimele cărţi ale tipului nu prea mi-au plăcut, dar nici nu mai contează. După un roman ca Bântuiţii, poţi scrie orice vrei, nu-mi mai pasă aşa mult, poate doar dacă e ceva mai bun, caz în care mă pot duce liniştit în raiul cititorilor.

Shogun, James Clavell  Cred că am citit Shogun de vreo zece ori. Aici, mai mult ca oricând, am încercat plăcerea pură a lecturii, senzaţia aceea de moleşeală plăcută pe care ţi-o dă o poveste bună. Are o grămadă de personaje, excelent descrise, şi se petrec o grămadă de chestii, care mai de care mai interesante. Cu toate acestea, lectura rămâne una aerisita, niciodată nu pierzi firul, iar asta, dragi prieteni, este ceva ce doar un maestru al scrisului poate face. M-am regăsit în anumite aspecte ale mentalităţii samurailor, în felul în care, îmbrăţişând ideea morţii, ajungi să iubeşti cu adevărat viaţa, în armonia interioară pe care ţi-o oferă lucrurile simple şi, mai ales, în karma. În viaţă ţi se întâmplă şi lucruri rele. Ce poţi face? Asta e. Karma e karma, neh? Să duci o viaţă bună şi să ai parte de o moarte bună. Ce altceva mai poţi cere?

Misterul regelui. Despre scris, Stephen King – Nu putea lipsi o carte despre scris, nu-i aşa? Mi-a plăcut foarte mult Misterul regelui, atât pentru unele dintre lucrurile pe care King le spune acolo, cât şi pentru stilul prietenos în care e scrisă cartea, pentru felul în care autorul le vorbeşte cititorilor. Cei mai buni profesori şi prieteni ai unui scriitor sunt cărţile pe care acesta le citeşte, iar Stephen King reuşeşte cumva să fie profesorul acela grozav cu care te duci la bere şi care îţi povesteşte tot felul de chestii interesante şi utile, fără să îţi dea nicio clipă senzaţia aia nesuferită că ai în faţă un tip scorţos care îţi predă o lecţie plictisitoare, ci dimpotrivă, ai întâlnit un prieten bun care îţi împărtăşeşte o poveste bună.

Osândiţii mlaştinilor, Shi Naian/Luo Guanzhong  Nu întâmplător, ultima carte despre care voi vorbi este Osândiţii mlaştinilor, o carte mai puţin cunoscută, publicată acum mulţi ani, pe când eram copil, căci da – Osândiţii este cartea copilăriei mele. Am citit cele trei volume de cel puţin zece ori şi ţin minte cum într-o zi tata le-a luat şi le-a dus la legat, într-atât se ferfeniţiseră coperţile. Wu Pinul, Lu Profunzime sau Nouă Dragoni nu sunt nume care să vă spună prea multe, dar ei, alături de mulţi alţii, au fost eroii copilăriei mele şi cred, de fapt sunt sigur că Osândiţii mlaştinilor a fost cartea care mi-a trezit dragostea pentru literatură. Am pomenit mai sus de trei volume. De fapt erau patru, dar ultimul nu a mai fost publicat la noi sau nu l-am mai găsit eu, nu ştiu, şi nu mă pot opri să nu mă gândesc că poate aşa a fost mai bine – să am parte de o poveste fără sfârşit, aşa cum este, până la urmă, şi iubirea mea pentru literatură.

Foto autor © Light Bay Studio