Oana Orlea este un fenomen special. Deşi numele ei este cât se poate de românesc, simţirea şi scrierea ei sunt cât se poate de franţuzeşti. De aceea cartea Întâlniri pe muchie de cuţit se numeşte, în original, Rencontres sur le fil du rasoir şi a fost tradusă în româneşte în 2011.

De fapt, pe Oana Orlea o cheamă Ioana-Maria Cantacuzino, trăieşte în Franţa de aproximativ 30 de ani şi a fost deţinută politic. În anii ’50, pe când era adolescentă, a fost acuzată de complot împotriva statului şi a făcut doi ani de închisoare. A fost mereu vizată de Securitate şi, în 1960, a fost arestată din nou în timpul cercetărilor privind atacarea unui transport de bani al Băncii Naţionale.

Şi acum, cartea.

Cartea seamănă foarte mult cu ceea ce am povestit despre autoare. Este imprevizibilă, condimentată, atinge mult sufletul şi, tocmai de aceea, aş recomanda-o mai degrabă femeilor. Volumul Oanei Orlea este o înşiruire de bucăţi de proză scurtă, chiar foarte scurtă, înfăţişate sub pălăria unor întâlniri, mai ales între un el şi o ea.

Sunt inventate, scrise şi arătate cititorului cele mai ciudate şi inedite coliziuni dintre oameni feluriţi, menite să stârnească emoţii, ceea ce, vă garantez, se şi întâmplă. Cele 47 de mici poveşti, fără legătură între ele, vorbesc despre senzaţii. Teama, absurdul, prostia dezarmantă, gustul aventurii, al minciunii, toate sunt prezente în proza Oanei Orlea. Detaliile îşi au rolul lor important în croiala întregii cărţi, iar sensibilitatea caracteristică scriitoarei ar trebui să fie comună şi celui ce citeşte, sau măcar să i se transmită acestuia printre rânduri.

Are tot felul de personaje cartea aceasta. Femei străvezii, oameni de circ, bărbaţi care dispar, bărbaţi care nici măcar nu apar, toreadori, călăi, mame şi odrasle, ucigaşi, pitici şi vapoare. Peste toţi şi toate pluteşte un erotism autentic, echilibrat, sugerat şi incitant. Căci cam aceasta este esenţa întâlnirilor care merită pomenite în această viaţă.

Uneori aerul general aparţine mai degrabă visului, imaginaţiei, fumului minţii. Sunt poveşti ireale, mângâiate de frumuseţea gândului creator, mici lumi paralele ce dorim să ni se petreacă şi nouă, măcar în închipuire. Sunt poveşti care, pe lângă farmecul lor, dau şi impresia de străin, de bizar, de incomod ici şi colo.

Ne  face să ne gândim la întâlnirile noastre, să ni le amintim pe cele bune sau pe cele rele, dar în orice caz memorabile. Poate nu toţi scriem ca Oana Orlea, dar cu siguranţă toţi avem fantomele noastre şi visele noastre confuze, întâlnite sau nu.