Una dintre cele mai semnificative schimbări ale internetului, de la apariția acestuia, este goana pentru monetizare. La începuturi, netul era o colecție stranie și eclectică de pagini personale, un fel de expoziție digitală care nu se baza nici pe companiile media, nici pe banii corporațiilor, pentru că nu se ghida după interese comerciale. Muzicianul și specialistul IT Jaron Lanier a fost martor la creație și în manifestul său tăios You Are Not a Gadget își amintește: „Evoluția internetului a fost un moment aparte, în care am învățat multe despre potențialul uman. Cine ar fi putut ghici (cel puțin la început) că milioane de oameni se vor implica într-un proiect fără prezența publicității, a motivației comerciale, a amenințării cu pedeapsa, a figurilor carismatice, a identității politice, fără să le fie exploatată frica de moarte sau orice altă marotă clasică a umanității. Au făcut ceva împreună doar pentru că era o idee bună, o idee frumoasă”.

Dar a apărut interesul comercial, când Larry Page și Sergey Brin, care au lansat Google, au început să împerecheze mici reclame cu rezultatele căutărilor. N-a fost intenția lor inițială să creeze cea mai mare platformă globală de publicitate din istoria omenirii, ori să determine strategii de marketing să treacă de la a împinge produsul către consumator la a atrage consumatorul către un anumit produs sau brand. Dar asta s-a întâmplat. Căutați pe Google informații despre tulburarea bipolară și reclame cu medicamente vă vor țâșni în fața ochilor chiar și când treceți mai departe în căutări, la rezultatele meciurilor. Citiți un rezumat de articol cu Google Translate și o reclamă la un soft de traducere din spaniolă va apărea când folosiți un dicționar englez. (Și toate astea mă conduc la o întrebare care n-ar mai fi retorică dacă World Wide Mind a lui Chorost ar deveni realitate: au și gândurile noastre sponsori corporate?)

Reclamele personalizate (chiar dacă sunt generate într-o comunicare ce pare privată) par fi îndeajuns de inofensive – la urma urmei, dacă e vorba să fie publicitate, nu e mai bine să vezi niște reclame la produse care ți-ar fi utile? Dar ca să te atragă într-o tranzacție, firmele cred că au nevoie să știe nu doar interesele tale curente, ci și ce ți-a plăcut în trecut, ce vârstă ai, sexul, unde locuiești, ce educație ai etc. Sunt vreo 500 de companii care sunt capabile să îți urmărească fiecare mișcare pe care o faci pe net, scormonind în fiecare pagină prin care treci și vânzând-o marketerilor. „Încetează să te mai numești utilizator”, spune Lanier, „tu ești cel utilizat”.

Chiar și când citești pe Kindle ești monitorizat: marchează un pasaj într-o carte din Kindle și el este trimis la Amazon. Clar, abuzurile la adresa intimității și a altor libertăți civile sunt multe. Pariser scrie că „dacă ai cont de e-mail pe Yahoo, Gmail, Hotmail, ți-ai pierdut protecția constituțională, conform unui avocat de la Electronic Frontier Foundation”.

Singurul lucru pe care noi, rezidenții internetului, am ajuns să îl acceptăm fără să stăm pe gânduri este acela că tranzacțiile comerciale sunt un aspect cool al transformării webului în rețea socială. Popularele siteuri Foursquare, Loopt și Groupon, de exemplu, fac shopping și branding pe baza interacțiunii sociale. Membrii Foursquare se luptă să devină “administratorii” cofetăriilor și magazinelor de haine vizitându-le mai des. Expun cu mândrie “insigne” pe care le-au “câștigat” patronând diverse afaceri, ca și când ar fi trofee ale excelenței. Userii Facebook care apasă butonul Like pe pagina unui produs pot genera reclame ale acestuia care să apară în paginile prietenilor lor. Companii precum Twitalyzer și Klout analizează datele din Twitter, Facebook și LinkedIn pentru a stabili cine influențează mai mult online – celebritățile sau oamenii obișnuiți care au mulți prieteni virtuali – și vând aceste informații firmelor care au nevoie de susținerea unor influenceri pentru “evanghelizarea brandului.”

Paradoxul personalizării și al exprimării personale promovate de Twitter și Facebook este că acestea sunt diminuate instantaneu. Citiți comentariile lor, pe cele de pe bloguri și veți constata că violarea intimității cuiva și  insulta sunt niște metode curente de comunicare, indiferent de domeniul la care se referă.

Scopul suprem este atacul la caracter, subminarea integrității morale. Chorost sugerează că motivul pentru care internetul cunoscut de noi alimentează empatia pe care o va avea rețeaua în viitor, când “îi vom putea simți electronic pe ceilalți” se datorează faptului că acum este exterior trupurilor noastre, dar Lanier are o variantă mai convingătoare. “Mintea stocată” prin conexiunile electronice va depăși individul și va deveni o conștiință colectivă. Sociologul Sherry Turkle observă că “în rețea suntem împreună, dar așteptările noastre față de ceilalți sunt reduse, astfel că ajungem să ne simțim foarte singuri.  Există riscul să ajungem să îi vedem pe ceilalți ca obiecte de accesat – și numai în zonele care ni se par utile, confortabile și amuzante”. Iată cum descrie Chorost minunile prieteniei neurorețelei: “Având computere pe structura creierului vom putea simplifica procesul extragerii informației dintr-un creier ca să o trimitem la altul, prin  World Wide Mind. De exemplu, pentru a transmite că vezi o pisică, trimiți codul Pisică unui alt creier și el extrage din propriul circuit neural amintirea imaginii unei pisici”. Așa însă se pierd multe detalii esențiale: rasa pisicii, culoarea, postura, gesturile; transmiți prietenului doar mesajul sumar că vezi o pisică.

E ușor să ne amuzăm pe seama acestor scenarii, la fel cum putem ignora Singularitatea ca o fantezie nebunească, dar probabil că viitorul nostru este cu mult peste asta. Acestea nu sunt scenarii imposibile pentru inginerii care au creat roboți și care, în mai puțin de o generație, au schimbat modul în care ne documentăm, medicina, felul în care citim sau comunicăm, ori cel în care ne plătim facturile ș.a.m.d. (într-un interviu din 2004, Larry Page visa la un viitor în care Google îți poate îmbogăți creierul, astfel încât atunci când te gândești la ceva, să auzi răspunsul în casca telefonului mobil).

Se preconizează că Legea lui Moore va atinge punctul culminant în 2015, când va fi imposibil să adaugi circuite unui cip de silicon fără ca acesta să se supraîncălzească. Dar poate că până atunci cipurile vor opera cu circuite subatomice. Unul dintre creatorii MRAM, Stuart Wolf, spunea în urmă cu câțiva ani, într-un interviu din revista Fortune, că în viitor vom purta niște benzi craniene care vor fi conectate neuronal și cu ajutorul cărora vom vorbi fără să deschidem gura, vom vedea după colț și vom conduce mașinile cu puterea gândului. Deja un astfel de dispozitiv este dezvoltat pentru soldații americani, iar Sony lucrează la un sistem care va trimite jocurile video direct în creier, cu ajutorul ultrasunetelor, pentru a crea imagini și experiențe aproape reale. Cercetătorii de la Freie Universitat din Berlin deja au pus în practică viziunea lui Stuart Wolf despre mașina condusă cu puterea gândului, trebuie să mai ajusteze puțin rata de răspuns a mașinii. Iar o echipă de la Universitatea Southampton a dezvoltat o ICC – interfață creier – computer – care permite oamenilor să comunice de la creier la creier.

Jaron Lanier are dreptate: nu ești un gadget – nu încă!

Articol semnat de Sue Halpern în The New York Review of Books și  preluat în exclusivitate prin serviciul The New York Times Syndicate. Cea mai recentă carte semnată de Sue Halpern este “Can’t Remember What I Forgot: Your Memory, Your Mind, Your Future”, apărută în iunie 2011.

(Traducere și adaptare de Virginia Costeschi)