Căţeii au simţurile de 100 de ori mai ascuţite decât ale noastre, ale oamenilor. De-asta cred că ei ar trebui să ne spună mai multe poveşti decât o fac în prezent. Poveştile câinilor sunt mai sensibile, pentru că ei miros, văd, aud tot ceea ce noi nu suntem capabili să mirosim, să vedem, să auzim. Aşa o fi considerat şi Lucia Puenzo, autoarea argentiniană a volumului Copilul-peşte, ale cărei competenţe se extind însă şi în domeniul regiei de film. Din păcate, aş spune, filmul Copilul-peşte, regizat, evident, tot de Puenzo, este mai cunoscut decât cartea.

Puenzo a luat o relaţie dintre cele mai interzise – două adolescente, una săracă-săracă, alta bogată-bogată -, o crimă învăluită în cel mai adânc mister, o legendă guarani despre un copil-peşte care îşi dă fiori dintre cei mai autentici – le-a pus pe toate în gura unui povestitor patruped. Fiecare frază emisă de câinele Serafin, îngerul cărţii şi al Lalei, personajul principal, pare o poezie dureroasă, simţită înainte de a fi fost gândită, instinctiv, animalic, simplu în complexitatea sa. Istoria lătrată de Serafin are umbre, are naivităţi voite, puse pe seama creierului neevolut de câine, are însă şi perspective clare, mai clare decât ar fi pentru un simplu biped.

Totul e sud-american la cartea Luciei Puenzo. Dramatismul, situaţiile prezentate – greu de suportat în realitate pentru oricine, scriitura încărcată de tremur, iubirile exacerbate şi, mai ales, magia locului. Legenda copilului cu piele rece care înoată în apele Paraguayului fermecat şi călăuzeşte sufletele celor care mor prin înec este doar un pretext în paginile scrise de tânăra autoare (care avea doar 23 de ani când a scris cartea aceasta). Copilul-peşte e în adâncuri, dar drogurile, atingerile interzise, omorurile pentru care altcineva poartă vina, toate încălcările regulilor unei morale şi aşa şubrede se întâmplă toate la suprafaţă.

Lala, fata cu lumea dată peste cap, cu lumea ei turbată în care numai câinele Serafin este constant şi devotat, porneşte în călătoria vieţii ei, cam ca orice adolescent. Doar că ea iubeşte o fată, nu un băiat. Iar universul ei, filtrat de ochii mari şi neştiutori ai lui Serafin, nu mai este chiar atât de curat şi de „la început” ca universurile altor fete de vârsta ei.

Este o carte despre cum într-o zi ai inocenţa în mâinile tale şi a doua zi o risipeşti pe toată, ca şi cum nu ar fi existat niciodată. Este o carte despre cât de uşor ne pricepem, noi oamenii, să distrugem uneori poveştile, legendele. Şi cât de uşor este pentru alţii – căţei, copii-peşte – să le păstreze şi să le elibereze cu generozitate, în acelaşi timp, către alţii. Cuvintele Luciei Puenzo îşi transpun imprudenţii cititorii într-o lume agitată, dureroasă, plină de adevăruri tăioase şi minciuni care până la urmă ies la liman. Este lumea unei tinereţi izbucnite în pripă, poate prea devreme, ca mai toate tinereţile de care am auzit eu sau căţelul-povestitor Serafin.

Sentimentul pe care ţi-l lasă aceasta mică bijuterie literară este că numai noi, oamenii, suferim precum câinii. Iar câinii istorisesc aşa cum ar trebui s-o facem noi.