Când spui Sylvia Plath, mintea ți se duce automat spre Clopotul de sticlă, apoi spre imaginea eterică a unei femei fragile, apoi spre tristețe, izolare, depresie, sinucidere. Însă Plath a fost depozitara unui întreg univers emoțional și creativ, așa că să nu fiți surprinși dacă în această carte, Costumul Nici-Nu-Contează și alte povestiri, veți descoperi o cu totul altă ipostază narativă a sa.

Amuzante și pline de energie, cele trei povestiri incluse în volum au fost scrise de Sylvia Plath pentru copiii săi. Vă veți bucura și voi, alături de copiii voștri, de Costumul Nici-Nu-Contează, Bucătăria doamnei Cherry și Cartea Paturilor. Două povestiri și un poem epic sunt singurele rânduri scrise și dedicate de Sylvia Plath celor mici. Poveștile amuzante completate de desenele prestigiosului grafician britanic David Roberts fac deliciul tuturor celor care le citesc de la cei mici la cei mari.

Prima dintre ele, Costumul Nici-Nu-Contează, este povestea lui Maximilian, mezinul familiei Nixon, care își dorea cu ardoare un costum care să se potrivească și când merge la școală și când se plimbă sau se joacă și când își ajută familia la treburile casnice. În ziua în care poștașul aduce familiei un pachet cu un superb costum galben, întreaga familie îl probează, însă costumul se potrivește doar lui Max, spre încântarea acestuia. Cea de-a doua povestire – Bucătăria doamnei Cherry ne aduce zâmbetul pe buze și ne întărește ideea că fiecare om are în această viață drumul lui și fiecare ar trebui să fie conștient de talentul său și să-l fructifice la maxim. Iar poemul în versuri Cartea paturilor ne dezvăluie o lume magică a paturilor, în care fiecare primește un ocupant pe măsură.

 

Volumul Costumul Nici-Nu-Contează și alte povestiri apare în traducerea excepțională a lui Florin Bican, care răspunde acum la câteva întrebări despre cărți, traduceri și autori.

 

Care au primele lecturi ale copilului Florin Bican și cum v-au influențat copilăria? Dar ale adolescentului?

Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil și – în consecință – citeam ca un copil. Adică, preferam să ascult poveștile – lectura lor mi se părea un efort care le răpea orice farmec. Până și realitatea o percepeam în termeni, aș zice acum, naratologici… Cărți pe hârtie am început să citesc târziu, printr-a treia. Ceea ce chiar e târziu, dacă ne gândim că eu am intrat în clasa întâi la șapte ani jum’ate. Dar când am început să citesc, nu m-am mai oprit – primele cărți citite au fost basmele fraților Grimm, Legendele și miturile Greciei antice,  Aventurile lui Tom Sawyer, Gargantua și Pantagruel, Decameronul

Și toate mi-au influențat nu doar copilăria, ci și viața de adult. Și astăzi mă ghidez după principiul enunțat de Mark Twain în finalul Aventurilor lui Tom Sawyer (When one writes a novel about grown people, he knows exactly where to stop – that is, with a marriage; but when he writes of juveniles, he must stop where he best can.).

Iar Decameronului îi datorez cea mai importantă lecție de naratologie din viața mea… Căci, înainte de orice, Decameronul este un splendid tratat de naratologie. Am rămas marcat pe viață de episodul în care cavalerul i se laudă Madonnei Oretta că știe el o poveste, care o va ajuta să uite de rigorile pelerinajului, făcând-o să simtă că nu mai merge pe jos, ci călare. Dar o spune atât de rău, încât sărmana doamnă, agresată de lipsa de măiestrie a naratorului, e pe cale să-și dea duhul și îl imploră disperată pe tălâmbul povestaș s-o dea jos de pe calul împiedicat al narațiunii sale, pentru că prea zdruncină… Cred că e una din primele semnalări ale terorismului narativ, care bântuie și azi literatura. Fiind astfel prevenit, acum cobor din poveștile care zdruncină, înainte de a le lăsa să-mi provoace leziuni.

Dar, ca să reiau parafraza inițială, când m-am făcut adolescent, am lepădat cele ale copilului și am început să citesc ca disperatu’ Thomas Mann, Dostoievski și teatru cât cuprinde, mai ales Bertolt Brecht și „tinerii furioși” britanici. Poezia am descoperit-o de-abia spre sfârșitul liceului. Am revenit ănsă, treptat, la lecturile copilăriei, care la maturitate îmi sună altfel decât atunci, așa cum și în copilărie Decameronul îmi suna altfel decât acum…

 

Ce responsabilitate atrage după sine traducerea unei cărți pentru copii?

Acesta ar fi putut fi un bun prilej să spun că meseria unui traducător de literatură pentru copii este mai riscantă decât cea a unui soldat în Afganistan. Dar cum replica e deja „luată”, mă voi mulțumi să sugerez că, prin responsabilitatea pe care o presupune, e cel puțin la fel de riscantă ca meseria unui șofer care transportă copii…

Fatalmente, traducătorul poate avea drept de viață și de moarte asupra textului original – îl poate face să trăiască într-o altă limbă, sau îl poate omorî, violându-l cu perversiuni. Căci, dacă vrea mușchii lui, traducătorul poate face o poveste care merge lin să zdruncine mai rău decât calul nefericitului cavaler din povestea lui Boccaccio.

 

Cum este volumul scris de Sylvia Plath pentru copii față de restul scrierilor acestei autoare?

Textele pentru copii ale Sylviei Plath mi se par atipice în contextul operei autoarei. Dacă ar fi să comparăm două enunțuri luate în mod absolut aleatoriu din Bucătăria Doamnei Cherry și din The Bell Jar, de pildă, am constata că diferențele de ton și de registru sunt remarcabile. Puneți numai alături propozițiile: From Mrs Cherry’s kitchen floated the most delicious smells (Bucătăria Doamnei Cherry) și I sat on the toilet and leaned my head over the edge of the washbowl and I thought I was losing my guts and my dinner both (The Bell Jar), și acest lucru devine evident. E ca și cum am afla că Anne Sexton ar fi scris The Little Engine That Could.

 

În Cartea paturilor, Sylvia Plath vorbește despre diferite tipuri de paturi potrivite fiecărui om în funcție de hobby-urile și personalitatea sa. Care ar fi patul care ar descrie cel mai bine personalitatea dvs.?

Un pat în care să pot citi și scrie, dar care să aibă și un sistem de tracțiune pentru a mă putea deplasa cu el. Și un hamac din care să mă pot uita la păsări…