De-a lungul anilor am fost onorată să îl am pe Cristian Teodorescu partener de lansări, mai ales pentru cărțile Aurorei Liiceanu, dar și pentru alte titluri. Are un discurs spumos și captivant, e blând, amuzant, sensibil și foarte pasionat de ce face.

L-am descoperit pe Cristian Teodorescu scriitorul cu Medgidia, orașul de apoi, o carte care e pe lista mea scurtă de cărți de luat pe o insulă în caz de sfârșit neanunțat al lumii. V-o recomand, e tot ce trebuie cuva care a uitat să se uite la viață cu detașare, umor și înțelepciune.

Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui e alt Cristian Teodorescu. Scriitura e mai fermă, mai colțoasă, dar umorul e la locul lui. Ai impresia că ai cunoscut și tu personaje ca ale lui, că ai trecut prin incertitudinile tranziției la fel ca ele și la final vrei să afli ce s-a întâmplat după….dar îl las pe el să vă spună:

 

coperta1Spuneați într-un interviu mai vechi că Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui este un roman ”vag autobiografic”. Câtă autobiografie a încăput în el?

Cam 30 la sută. O parte dintre întîmplările Cîinelui le-am trăit eu. Cele care țin de viața într-un bloc nou din Militari, și de lumea din redacții. Curiozitatea Cîinelui pentru gastronomie o am și eu. In copilărie, am găsit în casa bunicilor mei de la Medgidia, un ceaslov de vreo 900 de pagini, pentru uzul bucătarilor și șefilor de restaurante, apărut prin anii 60.  Mai tîrziu, în adolescență, am citit din cartea de bucate a Sandei Marin, ca dintr-un volum de povestiri, cum se făceau diverse feluri de mîncare. După 1990,vreo doi ani am lucrat la o revistă pe care o cumpărau în special femeile și în care rețetele de bucătărie ocupau un capitol consistent.

 

Cum s-a născut cartea aceasta?

În timp ce scriam la al doilea volum, Cartea copiilor, cu care am început, a apărut un personaj, Cîinele, tatăl naratorului. Era un personaj secundar, de care aveam nevoie, dar privit dinspre unul dintre băieții lui, cel care povestește, Cîinele nu avea multe șanse să spună tot ce știa, așa că am început să scriu și cartea lui, simultan cu Cartea copiilor. Cum însă era vorba de două registre stilistice care nu se potriveau, am scris pînă la capăt cartea lui, după care m-am întors la Cartea copiilor.

 

Cîinele e un personaj construit din ”piese” reale?

Mai mulți prieteni au crezut că recunosc în el diverse persoane din lumea presei. Dar au admis că, de fapt, ca întreg, nu semăna cu nimeni. Asta am vrut și eu. Să amintească, dar să nu se potrivească. Adică să fie un personaj inventat, dar plauzibil.

 

Începuturile presei libere sunt descrise cu mult realism și umor negru. Cât contează să ai umor în scris?

Aici contează foarte mult, fiindcă n-am vrut să scriu un roman mizerabilist despre tranziție. Și-apoi, gîndiți-vă, să scrii fără umor despre Șoseaua Virtuții, care există cu acest nume în Cartierul Militari, înseamnă să pierzi o parte din famecul irepetabil al locului.

 

Jurnalism și jocuri politice, intrigi dubioase, o viață de familie complicată, aventuri incerte – Cîinele are o viață interesantă, care ar merita dusă într-o continuare a romanului. Ce ziceți?

Cîinele reapare și în Cartea Copiilor, dar ca personaj secundar, așa cum era la început, și privit din perspectiva celor din jurul lui. În parte iese mai bine decît în cartea lui, dar copiii lui, atît cît îl înțeleg, au destule să-i și reproșeze.

 

Scrieți romane realiste, în care locurile, oamenii sunt foarte bine creionate, ușor de recunoscut. Experiența jurnalistică e utilă scriitorului?

Și da și nu. Poți fi curios ca un jurnalist și fără să scrii la gazetă. Dar cînd te apuci de ficțiuni, trebuie să uiți că ești jurnalist. Nu de experiența de viață pe care ai căpătat-o în meseria asta, ci de relatarea jurnalistică. Asta dacă nu cumva vrei să folosești parodic tehnicile jurnalismului. Sau vrei să scrii un roman nonficțional, caz în care rigorile jurnalismului devin inevitabile.

 

Unde e granița dintre jurnalism și scrisul de romane?

Acolo unde începe scrisul de romane. Adică acolo de unde nu mai ești reporter, ci începi să povestești ca și cum lumea despre care scrii ar fi devenit, din bun public, proprietatea ta, cu care faci ce vrei.

 

Medgidia, orașul de apoi e una dintre cărțile mele preferate. Care e povestea facerii ei?

Simplă. Într-o zi acum cîțiva ani, am scris prima povestire din ea. După încă două, mi-am dat seama că ele sînt capitolele unui roman, nu doar simple povestiri, dar voiam să poată fi citite fiecare în parte și ca povestiri de sine stătătoare.Știam că fac ceva nou. Din cauza asta am și pus la începutul cărții acea scurtă explicație despre cele două posibilități de lectură a textului.

 

Cum a fost turneul de promovare a traducerii poloneze a romanului Medgidia, orașul de apoi ?

M-a făcut să mă îndrăgostesc de cititorii din Polonia, dar și de editoarele cărții, cu care am călătorit de la Cracovia, la Wroclaw și apoi la Varșovia, într-o expediție de neuitat, cu săli pline și cu cititori care recunoșteau în Medgidia lumea în care trăiseră și ei. Polonezii sînt mai dornici decît noi să vorbească despre trecut, așa cum a fost.

 

Ați participat pe vremuri la cercurile literare păstorite de Ovid S. Crohmălniceanu şi de Nicolae Manolescu. Cum erau?

Un amestec uluitor de speranță și deznădejde, astăzi imposibil de înțeles, din care s-a născut optzecismul.  La „Junimea”, cenaclul condus de Crohmălniceanu, veneau mai mult prozatorii, dar mai apăreau și poeții, la fel cum la Cenaclul de luni mai citeau și prozatori. Cînd vreunuia dintre noi îi apărea o proză sau o pagină de poezie în reviste, ăsta era un motiv de încîntare și pentru ceilalți. Se putea și fără rețeta știută, cu puparea în dos a regimului. Cînd îi apărea vreunuia dintre noi un volum de proză sau de poezie, firește că-l și invidiam, dar eram toți fericiți că-i fusese publicată cartea, fără plecăciuni la puterea de atunci.

 

Ce vă enervează și ce vă bucură în literatura de azi? Dar în viața politică și socială?

Mă calcă pe nervi politicile literare de tip „noi și ai noștri” într-o țară în care se citește din ce în ce mai puțin. Pînă în decembrie 1989, lucrurile erau clare. Unii erau cu regimul, alții mai mult sau mai puțin contra. Atomizarea literaturii, acum, cu grupări și grupuscule, mi se pare o formă de sinucidere colectivă. Mă bucură, în schimb, că autorii din toate generațiile își văd de treabă, cu o extraordinară voință creatoare.

Despre politicieni am o părere din ce în ce mai proastă. Sînt inși de o mediocritate hoață sau de o obrăznicie și mai hoață care ies la furat în grup sau încearcă să-și acopere politic hoțiile, unii ca făptași, alții ca profitori și complici ai hoților.

Social? Lipsa de viitor a tuturor victimelor capitalismului mafiotic din România.

Foto autor: Mircea Struțeanu