Romanul Sunset Park este, ca multe romane scrise de Paul Auster, axat pe tema identității și a incursiunii în memorie. Eroul principal al romanului, tânărul Miles, caută să surprindă trăirile unor oameni care, confruntându-se cu evenimente devastatoare care-i obligă să-și părăsească locuințele – este vorba de o mare criză economică –, își lasă de izbeliște obiectele care îi înconjurau în viața lor cotidiană, brusc întoarsă pe dos. Cele mai obișnuite lucruri erau fie părăsite, cu bună știință, fie uitate, din grabă sau din nebunia și agitația plecării. Miles fotografiază casele și obiectele lăsate, unele dintre ele banale, altele de-a dreptul bizare sau importante fie ca investiție financiară, fie ca valoare sentimentală. Ce criterii mai puteau funcționa când destinul te lovește pe neașteptate?

Casele părăsite păreau că sunt lăsate cu un sentiment de mânie, de ură față de viață, de disperare și răzbunare, ca și cum cei care le abandonaseră doriseră ca nimeni să nu mai stea în ele. Dar el le fotografiază atent la mizeria lor. Observă cu aceeași atenție lucruri abandonate, care s-ar înscrie într-un șir nesfârșit de lung: fotografii, medalii, pantofi și tablouri în ulei, piane și prăjitoare de pâine, păpuși, servicii de ceai și șosete murdare, televizoare și table de joc, rochii de seară și rachete de tenis, canapele, lenjerie de mătase, pistoale de lipit, piuneze, figurine de plastic, tuburi de ruj, puști, saltele decolorate, cuțite și furculițe, jetoane de pocher, o colecție de timbre și un canar mort întins în colivia lui“. Miles nu e pradă tristeței, este lucid când privește această puzderie de obiecte, dar simte că „ele îl cheamă…îi cer să mai fie privite o ultimă dată înainte de a fi aruncate“. El simte că obiectele sunt ca oamenii, au viața lor, rostul lor și odată ce rostul lor nu mai este, intervine despărțirea de ele.

Miles are un trecut invadat mereu de trauma legată de moartea fratelui său vitreg. Poate că acest frate nu a murit din cauza lui Miles, poate că ar mai fi putut trăi, dar Miles a participat la această moarte, ajutând la petrecerea ei, favorizând întâmplarea nefericită. Și această convingere intimă, devenită secretul lui adânc, îl face să plece în lume, să se atașeze unei adolescente minore față de care dezvoltă sentimente complicate, în care eroticul depășește cu mult sexul.

Reîntors în New York, Miles intră într-un mic grup de tineri la fel de neadaptați ca el, cu identități confuze, chiar definitiv confuze, dar cu un potențial uman care-i face să se simtă rătăciți într-o lume în care violența și intruzia în viața altuia este o regulă greu de suportat. Acești tineri sunt hăituiți mereu fără nici o vină. Sunt hăituiți doar pentru că nu-și găsesc locul în lume. Ei par că sunt în plus și simt acest lucru.

Pare că Paul Auster vrea să ne spună că pentru a trăi așa cum dorești trebuie să te depărtezi de fauna socială și să crezi că apropierea față de alți oameni, inclusiv de cei din familie, poate să fie autentică și adevărată doar construindu-ți o enclavă, un univers mic, al tău. Miles „se întreabă dacă merită să spere la un viitor când nu mai există nici un viitor, și de-acum înainte, își spune în sinea lui, va înceta să mai spere în ceva și va trăi doar în prezent, doar în clipa de față, această clipă trecătoare, în prezentul care este aici și apoi dispare, prezentul care dispare pentru totdeauna“.

Enclava și prezentul par să fie soluția propusă de Paul Auster.