Carusel de întrebări, de tentative de răspunsuri, de pierderi şi regăsiri – asta a modelat portughezul Rui Zink când a scris Aşteptarea. Încep să cred că generaţia tânără de autori a găsit alchimia succesului în concizie, nelungit la nemurire a operei lor. Cartea de faţă este o perlă de idei, scriitură şi francheţe, comprimate toate în 133 de pagini, dozate perfect, şlefuite ideal.
Totul începe cu o carte, o carte care deschide drumuri şi minţi. Este genul de indiciu pe care îl primeşti în tinereţe şi, conştient, dar mai degrabă inconştient, în jurul lui îţi construieşti drumul şi destinul. Mai mult, din entuziasm, ajungi să-i tragi şi pe alţii după visele tale, contaminându-i în rău, în bine, în toate cele.
Apoi intervine căutarea. În cazul lui Rui – aşa îl cheamă şi pe personaj – pretextul care îi pune sângele în mişcare este vânătoarea de balene. Un ritual, o meserie din misterioasele şi neobişnuitele Insule Azore, dispărut sau nu, dar care îi atrage pe Rui şi pe Anna, femeia jumătate prietenă, jumătate iubită, în altă lume. Aşa sunt poate toate aşteptările de pe lumea aceasta, nişte balene uriaşe când le priveşti din depărtare, pentru ca de aproape, paradoxal, să se micească toate şi să devină caraghioase. Sau poate aşa sunt toate lucrurile interzise, precum vânătoarea de balene.
Zink, autorul iubitor de arte marţiale (poate de acolo îi vin şi unele gânduri despre viaţă şi lume), şi-a compus de fapt acest volum pe teme care ne preocupă pe toţi, dar pe care nu le verbalizăm. Poate nu avem cu cine să le discutăm, poate nu ştim cum să le discutăm. În cadrul monologului scriitoricesc de pe marginea fricii, lusitanul apelează la cea mai primitivă şi primară dintre temeri – rechinii. Colţii lor, teroarea care vine de jos, asemuită cu sexul care devorează, dar şi cu groaza care vine uneori dinlăuntrul viscerelor. Cea mai simplă imagine a fricii. Numai una dintre imagini.
În poveste mai apare şi Tom, marinarul care i-a dat lui Rui cartea care i-a pus lumea pe foc. Tom reprezintă trăgaciul uman, variabila care apare şi dispare. Şi uneori dispariţiile sunt mai preţioase decât apariţiile, declanşează senzaţii, amintiri, reacţii nemaintâlnite.
Peste tot apare apa, marea, oceanul. Toată viaţa e ca marea, crede Zink, şi toate referinţele lui plonjează, de aceea, în apa sărată a lumii. „Tăcerea e ca marea. Ne învăluie şi ne poate scufunda, dacă nu ştim să luptăm cu ea; dar ne şi poate legăna, dacă pierdem frica şi ne lăsăm duşi. În cazul amândurora, mare şi tăcere, nimic nu-i mai rău decât să dăm din braţe cuprinşi de panică“. Dar oare câţi dintre noi pierdem frica? De câte ori trebuie să înmuiem vârful degetelor de la picioare în apă ca să ne scuturăm de teama de primejdii nevăzute?
Rui Zink scrie nou, scrie modern, scrie fascinant. Isteţimea peniţei sale (a se citi isteţimea tastelor de la laptop) ar sclipi în aerul camerei, dacă am putea citi o carte pe întuneric. Cartea lui mi-a adus cumva de Viaţa lui Pi a lui Yann Martel, pentru că pe alocuri din cuvintele ambelor volume răzbate aceeaşi undă de naivitate voită, exagerată a personajelor aruncate în vârtejul vieţii. Oameni care ştiu să caute şi ştiu să aştepte. Ştiu să caute aşteptarea. Cât echilibru îţi trebuie pentru a face asta? Câtă nebunie şi câtă cuminţenie?