Gabriel Andreescu a scris cîteva studii în care prinde nuanţe importante în tot ce a însemnat în România deconspirarea securităţii. Presa, politicienii, CNSAS şi-au bătut joc în fel şi chip folosindu-se de moştenirea Securităţii – arhivele au devenit o mină de aur pentru şantajişti, senzaţionalişti şi alţi „işti”. Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii cuprinde cîteva studii de caz extrem de interesante. O să vă enumăr cîteva chei de lectură. Pe restul le descoperiţi singuri.

  • Este analizat cazul Marino şi linşajul din timpul vieţii sau chiar postmortem la care a fost supus marele intelectual. A făcut ani grei de puşcărie şi domiciliu forţat, dar nu a cedat Securităţii în vreun fel. Andreescu arată cum i-au fabricat dosarul cei care deţineau controlul CNSAS şi controlul „hermeneutic” al dosarelor.
  • Evident, astfel de nuanţe nu trebuie să vă ducă vreo clipă la ideea că Andreescu salvează securişti (fiindcă tot e iar de actualitate „Felix”). El spune clar că prin legea actuală au fost făcuţi praf turnătorii, cea mai vulnerabilă verigă (chiar au fost incriminate victime clare ale Securităţii), şi au scăpat toţi greii.
  • Cazul Noica este şi el extrem de complicat. Ipoteza lui Andreescu este că Noica a împrumutat practic perspectiva călăului. Deşi tot el observă că de fapt naţionalismul regimului Dej-Ceauşescu s-a lipit destul de armonios de unele credinţe ale filozofului. Cum a ajuns Noica să lucreze activ la aducerea lui Eliade în ţară sau chiar să devină ambasador pentru acordarea Nobelului pentru Pace lui Ceaşcă, asta e întrebarea.
  • Cazurile Balotă-Paleologu. Andreescu pune în oglindă două cazuri de colaborare cu Securitatea. Criticul şi istoricul literar Nicolae Balotă a fost făcut praf fără drept de apel de presă. Paleologu a fost omul care a recunoscut că a fost turnător. Şarmul personal l-a ajutat să scape de gura lumii cu o aură de dandy puţin amoral, dar fundamental pozitiv. Analiza lui Andreescu ne arată totuşi un zel mai mare decît al unui mult mai puţin carismatic Balotă în relaţia cu Securitatea.
  • Tragi-comic e cazul lui Nicolae Breban, un scriitor şicanat de Securitate – ofiţerii înşişi au încercat să-i facă renumele de apropiat al lor, au pus la cale dezinformare şi au traficat bîrfe. Breban suferă de o boală pe care o ştiu probabil toţi cititorii săi: o megalomanie, simpatică sau obositoare, după caz. Orgoliul l-a ajutat să rupă cu toţi aliaţii. În acelaşi timp, relaţiile sale cu regimul au fost strict în direcţia protejării gloriei lui literare.

Mă opresc din aprobarea acestor studii cînd Andreescu însuşi se arată mult prea dur şi nerealist în judecarea fostului regim. De exemplu, nu văd rostul unei judecăţi pentru cei care organizau Cântarea României. De asemenea, pot înţelege de ce explică atît de atent şi de reţinut relaţia lui Marino cu Securitatea şi, în acelaşi timp, face scurtături de interpretare totuşi riscante în ce-l priveşte pe Noica, dar cred că e o mişcare care nu-i ajută pledoaria pentru extremă precauţie în utilizarea arhivelor Securităţii.