Prima dragoste, ultimele ritualuri. În așternuturi a lui Ian McEwan, publicată de Polirom, este o carte de week-end sau de vacanță. Desigur, vacanţa este vacanţă, dar cel care citeşte o carte nu este acelaşi cititor. De aceea, voi spune mai încolo de ce este o astfel de carte. Am spus mai încolo, pentru că vreau să scriu câteva cuvinte despre autor, mai ales că această carte cuprinde două colecţii de povestiri – prima, ca debut, în 1975, a doua în 1978 –, prima fiind distinsă cu Premiul W. Somerset Maugham şi pentru că The Times l-a declarat unul dintre cei 50 de mari scriitori britanici de după 1945. Aş mai adăuga că a fost apreciat de Julian Barnes, care-mi place tare mult. Şi că unele povestiri ale sale s-au ecranizat şi a luat şi alte multe premii.
Este o carte bună de citit în week-end sau în vacanță pentru că povestirile, deşi se leagă între ele, sunt autonome şi deci este comod să te opreşti unde vrei. Dar, pentru a alege această carte – dincolo de stilul senzual, direct, analitic şi înduioşător de sincer al autorului – singurul lucru care te poate face să o alegi este tematica ei: trăirile adolescenţei, sexualitatea, în devenirea ei confuză, dar extrem de acută, partea uneori obscenă a curiozităţii sexuale, perversiunile, stări aproape paroxistice şi, mai ales, „scormonitul“ în psihismele personajelor lui.
Orice psiholog ar fi încântat să vadă exprimat cu atâta „sârguinţă“ ceea ce se întâmplă în mintea celor foarte tineri, prea tineri sau în capul deja adulţilor.
Interesant este că autorul parcă devine personajul fiecărei povestiri. Într-una el este autorul nevinovat, dar nestăpânit al unui incest cu propria soră, ambii copii, dar curioşi să facă ce fac şi părinţii lor, în pat, când pleacă la culcare, dar înainte de culcare. Cine nu ştie joaca „de-a tata şi de-a mama“? Dacă trăirile surorii de doar zece ani sunt mai degrabă neutre, deşi pornite din consensul curiozităţii, al jocului, deci complice, fratelui mărişor stânjeneala incestului îi este anulată de victoria bărbăţiei încercate şi rezolvate. „Am uitat brusc de sora mea…mă simţeam mândru, mândru că fut…mândru că voi putea să spun «am futut»…“ este strigătul relaxat al unui puşti eliberat de obsesia virginităţii, cu o curiozitate învinsă.
Tema coexistenţei, a vecinătăţii confuziei adolescentine cu adierile senzaţiei de a fi adult apare ferm în această carte. Nici fată, nici femeie şi nici băiat, nici bărbat este fascinantă, iar pentru cei interesaţi de psihologia formării eu-lui, de identitate, este un imbold la reflecţie.
Multe expresii ale autorului parcă vin chiar de la un copil sau de la un puber: „..până la vârsta de paisprezece ani reuşisem, sub îndrumarea lui Raymond, să mă dedau multor plăceri pe care le asociam pe bună dreptate cu lumea adulţilor“. Vedem aici nu numai graba de a deveni adult, ci şi încrederea în cineva de leatul tău, nicidecum mama sau tata. „Oamenii mari n-o să-ţi spună niciodată că nu ştiu ceva“, este concluzia puştiului dornic de a fi adult, ca atât de mulţi alţi puşti.
Mai vedem, exprimată atât de direct obsesia puberului – „Tot drumul până acasă m-am gândit la pizdă. O vedeam în zâmbetul taxatoarei, o auzeam în tumultul traficului, o adulmecam în emisiile de la fabrica de cremă de pantofi, o bănuiam sub fustele gospodinelor de pe stradă, o simţeam în vârful degetelor, în aer, o desenam în minte, iar mai târziu, în cina compusă din cârnaţi în aluat, am devorat, ca într-un ritual inefabil organe genitale de cocă şi carne. Şi cu toate acestea tot n-aveam idee ce era aia.“
Nu pot detalia tot ce autorul exprimă în povestirile sale – cred că despre fiecare se poate scrie mult, psihologizând, dar aş aminti povestirea O conversaţie cu bărbatul din dulap, în care simţim intenţiile freudiste ale autorului. Personajul principal – metafora cu dulapul este atât de bine găsită – este un adult care a rămas bebeluş pentru că mama lui n-a vrut să-l vadă crescut, avea obsesia micimii lui şi se opunea timpului. Dar mama lui, la un moment dat, „a înlocuit o obsesie cu alta“, cu obsesia sexuală faţă de un bărbat şi şi-a părăsit copilul care, crescând, a început „să joace rolul de adult“. Prost. Nu i-a ieşit, s-a dus într-un dulap, care era de fapt uterul în care mama lui îl obişnuise să stea. Câte mame nu au această tentaţie a opririi timpului pe loc? Poate ca să nu îmbătrânească, să rămână copilul drăgălaş pentru totdeauna, să ţină o fericire pe loc şi câte şi mai câte alte motive ale dedesubtului lor.
Da, autorul devenit personaj spune că avea un prieten care se ducea la psihiatru, un tip matur, adept al freudismului, cu o îndelungată practică în New York. În timpul unei şedinţe, prietenul şi-a exprimat rezervele faţă de freudism. Psihiatrul l-a ascultat şi „zâmbind bine dispus i-a spus: Ia uite-te tu puţin în jur!“ Cu gesturi largi, psihiatrul a arătat spre biroul lui somptuos şi confortabil, pereţii tapetaţi cu cărţi de sus până jos, plantele rare şi exotice din cabinet şi cu mişcare din încheietura braţului către reverele costumului său scump, dar de bun gust a zis: „Chiar crezi că aş fi ajuns aici dacă Freud n-ar fi avut dreptate?“.
Multe din povestirile lui McEwan sunt pline de tâlc, sunt încărcate de o relaxare care linişteşte cititorul, chiar dacă ceea ce scrie poate şoca, pentru că după ce termină cartea de citit, îşi poate spune: „Ce e şi cu viaţa asta?!“