Iată că după lansarea cărții Și așa mai departe? am reușit să avem și interviul cu Dan C. Mihăilescu, agentul de bine al cărților și lecturii. În exclusivitate pentru BookMag, omul care face și aduce cartea.
Într-un articol din Idei în dialog regretați absența temelor din literatura douămiistă. Citind în subtext, cineva ar putea să spună că discontinuitatea generațiilor s-ar putea traduce prin lipsa de modele sau de teme lansate în dezbaterea care înconjoară spațiul vieții literare pe care o descrieți. Întrebarea este: în ce măsură absența literaturii de sertar, adică aceea care ar fi putut continua temele românești majore, precum și refugiul în estetism din literatura ceaușistă neînregimentată – adică aceea care a refuzat dialogul cu predecesorii, înfluențează astăzi apelul la egoficțiune, postmodernism, douămiism?
Spre trista mea satisfacţie, ca să zic aşa, lamentoul pe care-l evocaţi – absenţa marilor mize tematice – avea să fie reluat curând de însuşi Paul Cernat, vârf de lance al exegezei douămiiste. Lucrurile seamănă cu definiţia hegeliană a tragicului: acesta se instalează şi domină scena atunci când toate forţele aflate în conflict au dreptate, fiecare individual şi toate împreună. Faliile, tensiunile, discontinuitatea flagrantă, acuzele reciproce, jocul sadomasochist al circumstanţelor atenuante cu cele agravante etc. – totul conduce la o situaţie insolubilă. Ea nu mai e de analizat, judecat şi condamnat, ci doar de asumat şi de…resemnat, chiar dacă, pentru mulţi, continuă să rămână una inacceptabilă. E limpede că „refugiul în estetism” era o sfântă fatalitate întru supravieţuirea sub dictatură, ca şi limbajul esopic, evazionismul în utopie, distopie şi realismul magic, ori cultul parabolei şi al metaforelor obsedante.
Este la fel de limpede că tot ceea ce compunea miezul conştiinţei literare forjate în lupta cu leviathanul comunist avea să devină caduc în postceauşism, prilej de persiflări sarcastice, acuzatoare, cinice sau, uneori, înduioşate. Pentru cei formaţi şi afirmaţi în dictatură, faptul cultural – o carte, o premieră, un vernisaj – se trăia la modul delirant, ultimativ, exasperat, cu ardoare aproape mistică. Totul era evadare pe verticală. Pentru cei intraţi în scenă după, când toate libertăţile (etnice, religioase, sociale, sexuale, estetice, vestimentare, de expresie, circulaţie, loisir etc.) se etalează firesc – şi opulent!- pe orizontală, e clar că mizele sunt în altă parte, iar conştiinţa culturală va cultiva relativismul, hedonismul, narcisismul egoficţionar, romanul de gaşcă şi sictir, poezia cruzimilor fiziologice, fobia faţă de emoţional, alergia la localism şi tradiţie. Totul, în primă instanţă, nu putea fi decât ireconciliabil. După două decenii de gherilă intergeneraţionistă, simt că am ajuns într-un estuar – dacă nu al înţelegerii, măcar al acceptării reciproce – unde dialoghează valorile între ele, indiferent de vârsta, credinţele şi calibrele aflate în joc. Rămâne să vedem, dacă după răgazul estuarului vom intra în ape mai calme, ori, dimpotrivă, războaiele ideologiilor antinomice îşi vor amplifica şi rafina arsenalul.
Ați avut emoții la lansarea cărții Și așa mai departe? și mi se pare frumos că ați păstrat ceva din fiorul debutului, după sute (sau mii?) de apariții publice. Domnul Liiceanu spunea că sunteți un sămădău al cărților, sunteti de acord cu această caracterizare?
Emoţii am întotdeauna, pretutindeni: şi singur în faţa camerei tv (chiar şi acum, după 11 ani şi peste trei mii de apariţii!), dar mai ales în faţa publicului. Am o doză sporită de infantilism, dar şi de iresponsabilitate, care mă apără. Natura mea a fost şi a rămas una lirică, amestec paradoxal de retractilitate şi exhibiţionism, de mizantropie şi altruism. Un solitar histrionic. Bineînţeles că m-am recunoscut cu mândrie în formula „sămădăului” eminescian vizat de Noica şi citat, acum, de Gabriel Liiceanu. Însă ce m-a frisonat pur şi simplu în teribil de caldele cuvinte ale domniei sale a fost cealaltă definire a mea, „ca „agent al binelui”. Pas de mai spune ceva!
Cum ar trebui să trăiască oamenii de cultură această perioadă de criză? În comunism era acea disperare exaltată si acea voluptate pentru fiecare idee proaspătă…acum e o apatie generală, nu doar față de creația culturală, ci și față de informația culturală și de participarea la viața culturală.
Chiar credeţi că apatia este „generală”?!? Îmi îngădui să vă contrazic, chiar dacă mare parte din elanurile mele pot suna, recunosc, a wishfull thinking. Să nu ne lăsăm copleşiţi de valurile mizerabile care ne înconjoară. Trăim, adevărat, într-un ocean scârbos, în dezumanizare şi animalizare, înconjuraţi de armate de Calibani şi cu prea puţine naturi umane înzestrate ca Prospero. Dar şi numărul insulelor angelice din această mare demonică este unul redutabil. Că şi ele sunt pe cale de dispariţie – asta e altceva. Deocamdată, însă, ele există. Deocamdată, dacă luaţi săptămânal fie şi numai revista Şapte seri, veţi vedea un număr incredibil de evenimente culturale pe milimetrul pătrat. Uitaţi-vă ce public tănâr şi entuziast umple sala Institutului Cultural Român la serile de film, la conferinţele, vernisajele şi lansările de carte de acolo. Ca şi la Muzeul Ţăranului Român, la întâlnirile cu publicul din librăriile Cărtureşti şi Humanitas. Uitaţi-vă că, în ciuda crizei, apar încă vreo treizeci de reviste culturale în ţară, că deopotrivă la Stavropoleos şi la Teatrul ACT vine un tineret admirabil. Uitaţi-vă la sălile festivalelor de film, pe gradenele instalate în spaţiile de teatru neconvenţional, luaţi saiturile editurilor să vedeţi câtă lume bună comandă cărţi online. Uitaţi-vă la cât de iute se umplu sălile la conferinţele de la Ateneu, Teatrul Naţional, Fundaţia Carol I, sau la cele care privesc soarta Bucureştilor, organizate în lumea ONG-urilor. Ce să mai spun despre extraordinarul fenomen al noului film românesc, la suita care începe cu Nae Caranfil şi ajunge la Radu Muntean, cu Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Nemescu, Mihăileanu şi toţi ceilalţi! Ei au creat o emulaţie fenomenală în toate segmentele de public, inclusiv în perimetrul creativităţii literare. Nu, nu, apatia e departe de-a fi „generală”!
Dacă e ceva de dorit – şi încă la modul fierbinte – este tocmai solidarizarea forţelor binelui. Aşa cum suntem acum, numai mediocritatea este beton la noi. Numai prostia agresivă coagulează. Numai reţelele fărădelegii încheagă noduri monolitice, aparent inexpugnabile. Dincoace, în arhipelagurile binelui, domină atomizarea, cultura resentimentului, spumegaţiile urii, invidia, pe scurt: euforia autodistrugerii. Tot ce este element-punte, pod peste contrarii, sincretism şi ecumenism trebuie încurajat cu toată puterea. Cu acea putere pe care numai disperarea o conţine, pe care numai deznădejdea şi senzaţia ultimativului ştiu să le transforme – din elan suicidar – în energie cuceritoare.
Dacă ar trebui să alegeți trei autori din generația post-decembristă care să fie traduși în străinătate, pe cine ați recomanda?
Deci numai dintre cei debutaţi după 1990? Numai trei??? Grea misie! Risc, însă, cu mâna pe inimă: Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Dan Stanca.
Vom derula din aprilie o campanie națională de încurajare a lecturii în rândul copiilor și tinerilor (10 – 18 ani). Care este mesajul dumneavoastră pentru tinerii cititori?
Aşa cum, după vorba înţeleptului chinez, „forma vasului depinde de golul din el”, aşa cum cele văzute depind de cele nevăzute şi materia de duhul divin, – tot aşa fiinţa noastră este însufleţită de cultură. De ştiinţa de carte. Lectura ne umple toate golurile sufleteşti şi ne acoperă goliciunea urâtă vederii.
Și mai departe…ce urmează? Există vreun proiect literar pe care îl gândiți de multă vreme și l-ați dori realizat în viitorul apropiat?
Eul epistolar românesc. După eseurile despre corespondenţa lui Eminescu şi Cioran, anul acesta, cu voia lui Dumnezeu, urmează scrisorile lui I.L.Caragiale, în 2012 Mircea Eliade, apoi Odobescu, paşoptismul, junimismul, criterionismul.
Am văzut că genul memorialistic are un loc aparte între preferințele dumneavoastră de lectură. Care sunt cele mai bune trei astfel de cărți care v-au plăcut în ultimii ani?
Literatura confesivă mi-a rămas plăcerea supremă. Nimic nu mai citesc cu creionul în mână, ca pe vremea studenţiei, în afara memoriilor, jurnalelor, corespondenţei, interviurilor. Iarăşi mă aruncaţi în triunghiul Bermudelor?!? Ei bine, poftim: corespondenţa familiei Pillat – Pia, Cornelia, Dinu, Monica. Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică. Şi Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu.
Între Istoria lui George Călinescu și Istoria lui Nicolae Manolescu, pe care o preferați? (evident, ținând cont de epocă în care a fost scrisă, de stilul autorului și de verdictele sale).
Ooo, nicidecum nu merge verbul „a prefera”, în astfel de cazuri. Poţi să preferi, adică să alegi, între Blaga şi Arghezi, între Rebreanu şi Matei Caragiale? Sigur, când am de căutat ceva substanţial pentru eminescianitate, evident că mă duc la Călinescu, nu la Manolescu. După cum, când am de disociat între şaizecism şi optzecism, mă duc la Istoria manolesciană. Mă rog, o să spuneţi că Breban şi Cărtărescu, Preda şi Barbu, Blandiana şi Mălăncioiu nu există la Călinescu. Adevărat. Dar şi ce frumos-folositoare e lectura în complementaritate a celor două Istorii în cazuri precum Creangă, Odobescu, Sadoveanu, Mircea Eliade, Slavici şi cîţi alţii! Ca stil critic, fireşte, câtă vreme însăşi plămada manolesciană provine din athanorul călinescian, cum să nu te laşi scos cu fervoare la tablă de cei doi magiştri?!? Aici, până şi corigenţa este o onoare.