Nu sunt genul de scriitor care lucrează cu program. Nu mă pot aşeza la birou, spunându-mi, gata, am două ore pentru scris, să-i dau drumul. Când mă apuc, este ca şi cum ar fi singurul lucru care mi-a mai rămas de făcut în viaţă, pentru care am tot timpul din lume. De aceea, o întâlnire stabilită pentru seara mă împiedică să mă apuc de scris la ora nouă sau zece dimineaţa.
În perioadele de scris, trăiesc simultan în două lumi, cea în care respir şi cea pe care o construiesc. Sunt o fiinţă amfibie. Tendinţa este să reduc la minimum contactele cu 
lumea exterioară şi să mă mut progresiv în cea imaginată. De aceea îmi place să fiu singur, eu cu personajele mele, cu care mi se întîmplă adesea să vorbesc.
În timpul scrisului, se întîmplă să simţi dincolo de cuvinte limba, ca o prezenţă vie şi discretă. Niciodată nu am auzit-o mai bine, foşgăind ca o vietate, ca atunci când lucram la „În iad toate becurile sunt arse”. Aceasta pentru că, dincolo de întîmplări, este şi o carte despre limbă. Argoul adolescenţilor în comunism nu este doar un mod de comunicare între ei, ci şi o reacţie alergică la limba de lemn a epocii. E un exerciţiu de supravieţuire al limbii, de ascundere în vizuină, în gaură de şarpe. Cu cât limba oficială este mai normată etic şi politic, cu atât limbajul adolescenţilor este mai descheiat – limba vie se retrage în cotloane… Vorbitul „urât” în totalitarism este o formă de rezistenţă culturală (în sens antroplogic), prin cultivarea diferenţei şi a spontaneităţii, iar pentru mine, ca scriitor, e o resursă de expresivitate. Diferenţa dintre discursul unui propagndist al regimului şi cel al unui adolescent care vorbeşte „urât” este fix aceea dintre un cântec „patriotic” şi o bucată rock.
Uneori am senzaţia că, dacă nu m-ar ancora funcţiile vitale, aş aluneca în lumea ficţională pe care o construiesc şi nu aş mai reuşi să mă întorc niciodată.
Poate că, într-adevăr, scriitorul este un autist ratat.
Aţi văzut vreodată cât de ciufută este o cloşcă pe care o dernajezi când cloceşte? Te priveşte ca o ucigaşă, mârâie ca un dulău… Cam aşa reacţionez şi eu dacă mă întrerupi când scriu.
Cuvintele sunt materia primă a scriitorului, cărămizile textului. După o zi de scris, eşti transpirat, obosit şi flămând, uneori epuizat, ca şi cum ai fi zidit două mii de cărămizi.
Îţi place adrenalina? Atunci lasă naibii saltul cu paraşuta şi apucă-te de scris un roman!
Dacă cineva mi-ar cere sa dau un motiv – unul singur! – pentru care scriu, mi-ar fi imposibil. În schimb dacă mi-ar cere o sută sau o mie, mi-ar fi mult mai uşor.
Dacă nu m-aş fi ţinut de literatură, aş fi ajuns un om bogat. E unul din motivele pentru care nu mi-e ruşine să câştig din scris.
Carte de vizită
Dan Lungu (n. 1969, Botoșani) este unul dintre cei mai apreciați și mai traduși scriitori din noua generație, cărțile sale fiind publicate în zece limbi.
Conferențiar la Catedra de Sociologie a Universității Al. I. Cuza din Iași, are studii postdoctorale la Sorbona și este redactor al revistei Au Sud de l’Est (Paris). În 1996, inițiază la Iași grupul literar Club 8; 2001 – 2002 – redactor-șef al revistei de cultură Timpul. În 2005 este invitat la Les belles étrangères, Franța, alături de autori ca Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun sau Simona Popescu.
Romanul de debut, Raiul găinilor (2004, 2007, Polirom), a fost patru luni bestseller al editurii franceze Jacqueline Chambon, iar ediția germană a fost declarată în decembrie 2007, cartea lunii în Germania. Sînt o babă comunistă (2007, Polirom) e în curs de ecranizare în regia lui Stere Gulea, iar versiunea franceză a cărții a fost dublu nominalizată la Premiile Jean Monnet (2008). Romanele Cum să uiți o femeie (2009) și În iad toate becurile sunt arse (2011) au apărut la Polirom, alături de volumele de proză scurtă Băieți de gașcă (2005) și Proza cu amănuntul (ediția a II-a, 2008). Alături de Radu Pavel Gheo a coordonat volumul Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism (2008), iar alături de Lucian Dan Teodorovici Str. Revoluției nr. 89 (2009). În ultimii zece ani au fost montate patru piese de teatru semnate Dan Lungu: Cu cuțitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, 2002), Nuntă la parter (spectacol-lectură la Odeon, 2003; Luceafărul – Iași, 2006), Vrăjitoarea pofticioasă (2008) și Parcă așa se spune, nu? (2008).
Este distins cu numeroase premii literare și culturale. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Mai multe detalii aflați pe www.danlungu.eu.
Foto scriitor: Matei Bejenaru