Cred că dacă ar vrea, Dan Lungu ar putea scrie o poveste frumoasă despre…nimic sau despre orice. Citindu-i cărțile îți dai seama că nu neapărat scriitura curată, nici personajele sau locurile descrise, ci sufletul poveștii te subjugă. Am simțit asta cel mai pregnant la romanul recent lansat, Fetița care se juca de-a Dumnezeu.

Nu știu unde a găsit-o Dan Lungu pe Rădița, fetița care își examinează micul univers cu precizie matematică și în inima căreia se zbat sentimente nemărturisite pentru mama de departe, dar a cărei minte încearcă să cuprindă lumea copilăriei și haosul maturilor din jur. Dar e un personaj minunat, o fetiță pe care aș lua-o acasă, evident, după o haltă la cofetărie, cum spune chiar autorul :).

Multora vi se va părea o carte tristă, căci vorbește despre iubirea maternă, dorul sfâșietor și distanța pe care și-o asumă toți acei români care aleg munca în străinătate pentru a-și construi un destin decent acasă. De multe ori, plecarea asta înseamnă distrugerea cuibului, înstrăinarea copiilor sau transformarea lor în clienți mofturoși pentru cadourile strălucitoare de-afară.

fetita-care-se-juca-de-a-dumnezeu_1_produsPentru mine a fost o lectură luminoasă care, tocmai în pasajele emoționante, îmi dădea speranță. Iar personajele din jurul Rădiței sunt la fel de grozave, vă invit să le descoperiți, după ce citiți interviul BookMag cu Dan Lungu:

 

Sunteți unul dintre cei mai traduși autori români. Poate fi literatura contemporană un ambasador convingător al României?

Cu siguranță, da, poate fi! Poate nu are impactul imediat al filmului, dar este un ambasador rasat, persuasiv, de cursă lungă. De alminteri, cu un pic de sprijin în promovare (așa cum se întâmplă peste tot în lume), pe vremea când Institutul Cultural Român a investit în circulația internațională a literaturii contemporane s-au văzut imediat rezultatele: sute de cărți traduse, ecouri entuziaste, numere de reviste prestigioase dedicate literaturii române etc. A fost un bun început…

 

Care v-au fost întâlnirile esențiale la începutul drumului dumneavoastră în literatură?

Cărțile magnetice, care mă țineau în casă zile întregi, de dimineața până seara târziu, când abia mai distingeam literele, dar nu mă înduram să mă ridic și să aprind lumina, să nu fiu nevoit să-mi dezlipesc privirea din carte. Din acestea am învățat cel mai mult. Apoi au fost profesori de română carismatici, cenacluri, scriitori mai în vârstă, cu bun gust și generoși sau prieteni cu care puteam discuta ore în șir despre literatură.

 

Care au fost reacțiile la prima carte care v-a fost tradusă în străinătate?

Prima traducere a venit pe neașteptate. În 2004 am publicat la Polirom primul meu roman, Raiul găinilor, iar în 2005 a apărut în Franța, în traducerea lui Laure Hinckel. Nici acum nu e tocmai obișnuit să ți se întâmple asta, dar pe atunci era la fel de probabil  ca o ploaie cu broaște. Așadar, mai întâi am fost încremenit de surpriză, iar apoi am început să mă bucur.

 

Sunteți sociolog – cum treceți de la viziunea de grup din sociologie la cea personală, intimă pe care o cere crearea unui personaj literar?

Când scriu, nu sunt sociolog, sunt scriitor. De alminteri, am început să scriu literatură și să public cu muuulți ani înainte de a fi student la sociologie. Apoi, trebuie spus, în sociologiile contemporane ”viziunea de grup” nu e deloc obligatorie, ca în marxism, dimpotrivă, se accentuează subiectivitatea, individul, singularitatea.

 

Ați scris, de-a lungul anilor, poezie, eseu, proză scurtă, teatru… înainte de a deveni credincios prozei. De ce?

Pur și simplu așa s-a întîmplat. Acesta a fost metabolismul meu literar. Dar nici poezia sau eseul și nici proza scurtă sau teatrul nu au dispărut cu totul, ele apar mereu în pagini roman, mai mult sau mai puțin camuflate. Printre altele, asta îmi place foarte mult la roman, e un gen care nu te obligă sa renunți la nimic.

 

În fiecare carte ați pus, probabil, câte o fărâmă din experiența dumneavoastră de viață. Cu care dintre personajele dumneavoastră rezonați mai mult? Și cu care v-ar plăcea să trăiți?

Oamenii de pe strada Salcămilor, băieții de gașcă, jurnaliștii și neoprotestanții din Cum să uiți o femeie, Sunt o babă comunistă sau Rădița și nenea Miron, cu toții îmi sunt foarte dragi. Mi-ar plăcea să ies la cofetărie cu Rădița și să o aud cum îi turuie imaginația.

 

Traducerile și ecranizările ”fură” din magia scriiturii? O operă interpretată de altcineva își pierde din mesaj?

Aici discuția e foarte complicată… Nu nepărat mesajul e problema, ci mai degrabă stilul și adecvarea receptării. Traducerile seamănă cu reîncarnarea cărții într-un alt spațiu cultural, unde trăiește o altă viață, într-un context cu totul diferit. Realizarea unui film înseamnă recrearea cărții în limbajul unei alte arte, care are propria sa autonomie. Filmul e o operă de artă de sine stătătoare. Radicalizînd interpretarea, raportarea lui la carte este abuzivă, nelegitimă estetic.

 

Premiile literare  – ce înseamnă pentru un autor român, ce aduc și ce rămâne după ele?

Există multe premii literare în România, însă, din păcate, nu avem niciunul care să îndeplinească simultan condițiile de tradiție, prestigiu și impact la public/consistență financiară. Instituția care a avut toate atuurile în mână, Uniunea Scriitorilor, nu a reușit să creeze și să impună un astfel de premiu. Așteptăm ca din multitudinea de premii să se aleagă în timp cele serioase și cred că la ora actuală sunt trei sau patru care ar putea deveni de referință.

 

Fetița care se juca de-a Dumnezeu poate fi un manifest pentru România anilor 2000, o pledoarie pentru iubirea maternă, pentru familie. Cum a prins viață acest roman?

Intenția mea inițială a fost să scriu un roman în care lumea e reconstruită prin ochii unui copil. Reprezentările, senzațiile, percepțiile și nu în ultimul rând cuvintele, logica, stilul să vină din inocența și spontaneitatea copilăriei. Mi s-a părut un proiect provocator pentru un romancier. Am apelat la notațiile din jurnal, adunate de-a lungul timpului, căci am fost un scrupulos și entuziast observator al copilăriei copiilor mei. Povestea românilor plecați în Italia la muncă s-a adăugat după aceea și am optat pentru ea fiindcă pune bine în valoare contextul mai larg în care se manifestă hipersensibilitatea Rădiței. Din întrepătrunderea lor s-a născut acest roman polifonic, multistratificat.

 

E remarcabil modul în care ați descris relațiile mamă-fiică de-a lungul a trei generații, în spații culturale diferite. Cum ați găsit vocile personajelor?

Așa este, vocile sunt esențiale. Ele fac muzica romanului. Eu le aud întîmplător și le memorez. Nu sunt o persoană cu ureche muzicală, dar vocile personajelor le aud mereu în cap. Cred că, la modul general, romanul poate fi văzut și ca o sofisticată cutie muzicală, pe multe voci.

 

Fetița care se juca de-a Dumnezeu este și o carte despre magia copilăriei, despre momente fermecate pe care nu le mai putem reconstitui la maturitate. Vă provoc la amintiri din copilărie: care vă sunt cele mai dragi și mai puternice?

Nu știu de ce, cele mai puternice amintiri din copilărie sunt legate de iarnă. Ninsoarea m-a fascinat întotdeauna. Puteam sta ceasuri întregi să privesc pe geam cum cad fulgii…

 

Sunteți inițiatorul FILIT, un festival care s-a dovedit excepțional de la prima ediție. Sunteți și directorul Muzeului Literaturii, cred că  mai și predați…mă întreb: mai aveți timp de scris?

Nu, nu mai am timp de scris. Nu am timp, dar scriu. Până la urmă, asta e cel mai important.

 

Să spunem că ați putea invita astăzi la FILIT scriitorii dumneavoastră preferați. Care ar fi lista?

Unii deja au fost. Dar mi-ar plăcea oricînd s-i avem pe Llosa, Pamuk, Palahniuk, McEwan, Ishiguro, Murakami și mulți alții.

 

Ce înseamnă proiectul Școala de Bune Maniere Literare?

E un atelier de scriere creativă organizat de Muzeul Literaturii Române Iași în parteneriat cu Asociația ”Patrimoniu pentru comunitate”, pe diferite genuri: poezie, proza, reportaj, teatru, SF, scenariu de film. La Școala de bune maniere literare ”predau” personalități ca Emil Brumaru, Petru Cimpoeșu, Oltița Cântec, Dan Doboș, Viorel Ilișoi, Florin Lăzărescu sau Lucian Dan Teodorovici. Au fost două sesiuni și urmează a treia, în primăvara lui 2015. Vin foarte mulți tineri.

 

V-ați mai întoarce la poezie?

În fiecare roman mă întorc puțin la poezie.