Nu am stat niciodată față în față cu scriitorul Dan Miron decât poate atunci când m-am gândit cum i se par întrebările mele. În schimb, am stat cu Pata violetă într-o după-amiază de weekend și mi-a câștigat admirația. Este un scriitor atent, un constructor al frazei, un architect al intrigii – și din nou îmi pare rău că scriitorii ca el ajung greu la cititorii români și cu mult mai greu se află despre ei în lume.

N-am să vă povestesc nimic despre roman, vă spun doar că este vorba despre teme care ne străbat cotidianul și viețile, despre personaje vii, pe care le veți iubi.

Îl las pe Dan Miron să vă povestească despre Pata violetă, despre scriitura sa și despre următorul roman, pe care eu îl aștept cu mare interes.

 

Pata violetă este un roman multistratificat, din care cred că fiecare cititor își poate lua ce dorește. Cum ați început să îl scrieți?

E deocamdata idealul meu de roman, ca un mall în care varietatea să fie atrăgătoare, iar calitatea să nu aibă de suferit. Am mai spus-o, și cu alte ocazii, Pata violetă are auctorial vorbind două începuturi. Povestea biblica e cea mai veche, si a fost un roman independent rămas la sertar ani de zile. Apoi, am avut viziunea scenei de la începutul romanului când un copil e sedus de posterul cu portretul Adelei Bloch-Bauer. Mai târziu, m-am gândit că ar fi teribil de tentant să reînviu ficțional o bloggeriță tare simpatică, Lucia T.  Vendeta dintre familiile lui M. și a Luciei urma să dea adâncime și dramatism unei povești contemporane de seducție, iar romanul biblic pe care M. i-l va trimite să fie declarația lui copleșitoare de dragoste.

De la comunicarea virtuală mergeți înapoi în timp până în vremea lui Iisus și a apostolului Iuda. Cum v-ați documentat pentru roman?

Nu a fost deloc ușor și mi-a luat mult, mult timp. Am citit câte ceva și m-am folosit de prietenul cel mai bun al scriitorului de azi, Internetul, cu care poți găsi aproape orice dacă știi ce să cauți și cum să cauți. Sigur că aici formația mea de istoric m-a ajutat enorm.

 

Cum ați găsit personajele și cum ați creat legăturile dintre ele? (Căci e o trecere delicată de la dialogul contemporan la perioada evangheliilor.)

Personajele biblice existau deja, eu doar le-am ajustat un pic în funcție de intențiile mele narative și apoi de relațiile lor cu un personaj, să zicem cu totul fictiv, din câte știu eu, nici Evangheliile sinoptice și nici cele apocrife nu vorbesc nimic despre Natanael, fratele lui Iuda. Pe scurt, a fost ca într-un experiment științific, în care introduci un element nou ca să vezi ce se întâmplă, iar rezultatele m-au surprins și pe mine. Cunoașterea prin ficțiune (lumea lui ca-și-cum) nu e oare ceea ce fac, până la un punct, păstrând proporțiile, fizicienii care se avântă în căutarea de noi particule? Bloggerița are drept model real-virtual pe Lucia T., iar M. mi-a apărut intempestiv-imperativ de la bun început, și pe urmă amândoi m-au somat să le inventez familiile & background-ul.

Trecerea de la lumea contemporană la lumea biblică a fost extrem de delicată și una din pietrele de încercare ale romanului. Narativ vorbind, vendeta biblică, presupusa răzbunare a lui Natanael n-a mai avut loc și asta ar trebui să pună capăt și vendetei contemporane. Dar din punct de vedere auctorial, firele dintre cele două lumi au fost mult mai multe. Desigur, au fost comentatori care mi-au reproșat că fie sunt legături prea subțiri, forțate, fie prea multe. Prefer să las fiecărui cititor libertatea de a se pronunța asupra acestui subiect.

 

Relația virtuală dintre Lucia și M.  poate primi coordonatele unei povești de dragoste reale?

Cred că vă gândiți la finalul romanului meu. Sunt comentatori care voiau mai mult, o clarificare a poveștii, însă mi-a fost imposibil, de vreme ce personajele   m-au condus în acea direcție. Și nu e deja o poveste de dragoste reală, așa cum o mărturisește M. în epistolele sale, și chiar Lucia T. ajunge s-o recunoască în intimitatea sa? Dacă va continua? Asta-i deja o altă întrebare, par să fie șanse bune, și nici autorul nu știe ce se va mai întâmpla, însă e convins că  cititorii vor duce povestea mai departe…

 

Familiile Moraru și Baciu poartă un război care se întinde pe mai bine de jumătate de secol, iar Lucia și M. par a fi cei în al căror destin e scris să stingă conflictul. De ce ei?

Păi, dacă nu ei cine altcineva? Sigur, nu e vorba neapărat de o predestinare aici, dar ei vorbesc, mă rog, corespondează, iau act unul de existența celuilalt, se cunosc. Și, chiar dacă pare banal, mai presus de toate ajung să se iubească.

 

Pata violetă este și un portret subtil și pe alocuri ironic al României din ultimele opt decenii, creionat de jurnalul Luciei și de povestea conflictului dintre cele două familii. Cum definiți istoria acestor ani?

Au fost vremuri teribil de interesante de care nu ne-a ferit nimeni sau n-am știut/putut noi să ne protejăm. N-am ratat nimic, nicio dictatură, nici al doilea război mondial la care am participat alături de fiecare tabără rivală, nici comunismul de care ne-am debarasat subit fără să-l abandonăm cu totul, și mai presus de toate ne-am îmbogățit considerabil capitalul de înțelepciune și de suferință istorică. Oare vom ști să ne folosim de el? Deocamdată, sunt destul de sceptic. Dar nu pot să nu recunosc, situația noastră de azi e mai bună decât niciodată, chiar dacă avem o democrație de tranziție și două decenii de reforme ratate. Suntem însă pe drumul integrării europene, facem parte din alianța țărilor civilizate, și deocamdată n-avem dușmani externi amenințători. Pare o perioadă de grație, dacă privim lucrurile în contextul istoric.

 

Ați terminat romanul inspirat de piesa muzicală Für Alina a lui Arvo Pärt? Despre ce e vorba în carte?

Da și nu. Da, adică am terminat retușurile din perspectiva mea. Urmează să-l citească soția mea și apoi câțiva prieteni apropiați. Și desigur că voi ține cont, până la un punct, de toate observațiile lor. Nu, pentru că în viziunea mea, o carte e terminată doar în momentul acceptării sale de către editură. Asta s-ar putea întâmpla anul viitor. Dar dacă va fi respinsă, o voi rescrie, ăsta-i obiceiul meu și o superstiție de scriitor. O mică rectificare, romanul e inspirat inițial de Für Alina, dar liantul care leagă destinele a patru oameni din România de azi e piesa muzicală Spiegel im Spiegel aparținând aceluiași compozitor, pentru că din rațiuni tehnice sună mai bine ca sonerie muzicală de mobil!

 

Ați putea scrie o carte în tandem cu altcineva?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Costantin Piștea m-a întrebat cum aș reacționa dacă Lucia T. mi-ar propune să scriem un roman împreună. Există exemple ilustre: Arcady & Boris Strugatsky, Ilf & Petrov. N-am prejudecăți, dar aș pune o singură condiție (nu neapărat pentru Lucia T.): să scriem fără să ne vedem și să ne cunoaștem, ca și cum fiecare ar fi pentru celălalt un personaj ficțional. Ne-am prezerva fiecare solitudinile, fără de care scriitorul n-ar exista (scrisul e paradoxal un act de plăcere solitară cu o finalitate/destinație publică).

 

Cum vă definiți stilul? Sunteți un constructor al narațiunii ori vă lăsați purtat de poveste?

Îmi place să construiesc pe spații largi, mă incită la culme bogăția potențială a narațiunilor multistratificate, cum le spuneți dumneavoastră. Pornesc mereu de la un plan, dar am învățat că el nu trebuie absolutizat, întotdeauna apar ramificații narative, aici nu există sensuri unice, și mereu e nevoie de recalibrare, e ca un soi de perpetuu work in progress. Nu sunt un autor omniscient, poate că asta e o slăbiciune, dar n-am aptitudini de tiran sau de demiurg.. În același timp, recunosc, mă las deseori furat de poveste, și cedez fără prea mare rezistență capriciilor unora dintre personajelor mele de care  mă îndrăgostesc. De aici provine poate și neputința mea de a termina romanele comme il faut

 

Spuneați într-un interviu că reforma educației e moartă înainte de a începe. De ce?

Am spus eu asta? Iată-mă și expert în educație! Păi, tot ce-o să înșir eu aici sunt simple banalități pentru cei care lucrează în educație. Subfinanțare cronică de peste douăzeci de ani. Politizarea si birocratizarea excesivă  generează corupție de sus și până jos.  Miniștri de o incompetență incredibilă. Profesori lipsiți de motivație. Lipsa de atracție pentru profesia didactică. Modelele elevilor sunt politicienii, noii îmbogățiți, vedetele, interlopii, categorii între care e foarte greu să mai faci azi distincție. Din nefericire, școala e prăfuită și pare complet neajutorată și inutilă…