De ce n-are rost să câștigi cursele altora

De ce n-are rost să câștigi cursele altora

Deși nu i-a plăcut niciodată eticheta aceasta, de care de altfel n-a mai scăpat toată viața, Alan Sillitoe a făcut într-un fel parte, chiar dacă fără să-și propună, din generația scriitorilor clasei muncitoare ai Angliei anilor 1950-1960. Provenit dintr-o familie de muncitori, Sillitoe a lucrat la 14 ani (în 1942) timp de trei luni, în fabrica de muniție Raleigh din Nottingham, apoi, în 1945, a devenit controlor de trafic aerian în cadrul Forțelor de Aviație britanice până la 21 de ani când a trebuit să se retragă din cauza tuberculozei.

Declara într-un interviu din 2008, pentru revista Leftlion (când avea deja 80 de ani) că de fapt, în perioada aceea a adolescenței, tot ce-și dorea el, alături de prietenii lui era să se înroleze în Forțele de Aviație și să bombardeze Germania.  În același interviu, apropo de faptul că orașul său natal a devenit recunoscut pentru criminalitatea ridicată, Sillitoe descria tânăra generație a zilelor noastre, cea de care le este atât de frică de obicei celor trecuți de o anumită vârstă – ca fiind cât se poate de normală. Ieșise într-una dintre vizitele sale din Nottingham, seara, până spre miezul nopții și urmărise grupuri, grupuri de tineri care mergeau să se distreze prin cluburi și care i s-au părut mai degrabă politicoși decât periculoși. „Nu cred că acești copii sunt imorali, răi  sau că ar trebui să nu mai fie lăsați să bea, să fumeze, să și-o tragă, să vâneze sau să facă orice le trece lor prin cap. Sigur că celor de la conducere le place ca toată lumea să fie supusă, domesticită și să nu facă nimic cu care ei să nu fie de acord“. 

Scriitorul, la fel ca majoritatea celor din Generația Tinerilor Furioși, a scris împotriva recunoașterii autorității de orice fel. Iar personajele sale ironizează și disprețuiesc din toată inima mai marii societății culturale, politice și sociale ai acelor vremuri, fie că e vorba despre polițistul de la colț de stradă, de gardienii închisorilor, parlamentari sau nobilimea cu sânge albastru. În același timp însă, eroii lui Sillitoe chiar dacă sunt împotriva autorităților, nu sunt chiar niște justițiari pentru că de cele mai multe ori reiese că sunt niște individualiști – își urmăresc doar propriul interes fără pretenția că ar fi reprezentanți ai întregii societăți a clasei muncitoare. Și nici n-au chef să lupte pentru aceasta. Acțiunile și lupta lor sunt de cele mai multe ori egoiste, ceea ce nici nu e deranjant până la urmă.

Îl poți înțelege spre exemplu pe deținutul Colin, din Singurătatea alergătorului de cursă lungă că se autosabotează și nu câștigă cursa pentru care de altfel un altul  – guvernatorul școlii de corecție Borstal, în care este Colin închis. Guvernatorul ar urma să primească laude și decorații de la mai marii lui – niște parlamentari cu burtă mare și ochii bulbucați, așa cum îi descrie el pe toți cei care au pâinea și cuțitul de partea lor. În schimb deținutului i s-ar acorda doar câteva mici favoruri în următoarele șase luni de detenție. Adevăratul, recunoscutul câștigător al cursei ar fi guvernatorul – iar victoria adolescentului delincvent s-ar transforma dintr-o victorie personală într-o victorie a unui sistem, exact cel împotriva căruia Colin luptă cu toată ființa. Cel care pretinde că vrea să-l educe, cel care ar demonstra astfel că oamenii, chiar și cei mai îndârjiți și mai recalcitranți se pot schimba și modela prin metodele folosite de autorități. Cum să câștigi atunci, pentru ce? Pentru ca un guvernator burtos care nu dă nici două cepe degerate pe tine și pe viața ta să fie lăudat de prieteni pentru că a reușit să te educe? Să primească o medalie și titlul de Sir pentru că deținutul pe care el l-a antrenat (vorba vine) a trecut linia de start cinstit și elegant și s-a transformat din infractor lipsit de perspective în sportiv corect? Să fim serioși.

Se pare însă că nu toți au înțeles disprețul sincer și lipsit de intenții revoluționare al alergătorului Colin față de putere (sau al lui Sillitoe față de societate) iar filmul cu același nume, al regizorului Tony Richardson (din 1962), a fost considerat de către unul dintre cenzorii de la British Board of Film Censor ca fiind un film de propagandă comunistă, ostentativ și era cât pe ce să fie interzis.

Alături de nuvela de mai sus, volumul Singurătatea alergătorului de cursă lungă mai conține câteva povestiri printre care și Dizgrația lui Jim Scarfedale. Scarfedale este un tânăr crescut de o mamă singură și acaparatoare care nu-i dă voie să se desprindă de cordonul ombilical decât foarte târziu, când deja este… prea târziu. Tânărul se însoară dar în scurt timp este bătut, umilit și apoi părăsit de nevastă – o tânără dintr-o clasă socială superioară și cu o educație mult mai avansata decât a lui. Bărbatul se întoarce la mama sa, care este extrem de încântată că a devenit din nou persoana cea mai importantă, indispensabilă din viața fiului său. Problema apare însă în momentul în care Scarfedale devine din ce în ce mai retras, mai tăcut și mai ascuns și aflăm că de fapt degradarea lui fizică din ce în ce mai vizibilă are o legătură directă cu o degradare morală pe care nimeni, nici măcar mama lui, nu și-o putea imagina.

Back to top