Povestea din Blestemul tîlharului mustăcios de Irina Teodorescu (colecția Biblioteca Polirom. Seria Actual) începe intr-un colț de lume: un tîlhar la drumul mare, un Robin Hood român care împarte nevoiașilor o bună parte din ce jefuiește, dă năvală în prăvălioara unui bărbier, unde cere lama cea mai ascuțită, cu care să reteze destine și căpățîni de boieri pricopsiți.
Gheorghe Marinescu, boiernaș de țară pe care bărbierul tocmai se pregătea să îl ferchezuiască, pricepe iute cum stau lucrurile și, viclean, promite tîlharului ceva mult mai folositor, niște pistoale. Leagă prietenie de nevoie și în mintea lui coace un plan malefic: să îl trădeze și să pună mîna pe cuferele pline de comori ținute ascunse de „haiducul” nostru.
Lucrurile se petrec întocmai cum au fost puse la cale, numai că, în ghearele morții, tîlharul îl blestema pe Gheorghe Marinescu dimpreună cu toți moștenitorii lui, pînă în anul 2000. Și astfel începe odiseea urmașilor lui Gheorghe Marinescu, personaje rătăcind pe drumul vieții, spumos, suav, caraghios și amar.
Blestemul tîlharului mustăcios e un mic roman în care acțiunea înaintează vesel și temerar, amestecînd picarescul și realismul cel mai crud. Irina Teodorescu, scriitoare de origine română, dar care mînuiește cu mare ușurință toate registrele limbii franceze, ne face să trecem, aproape pe nesimțite, printr-un secol de istorie a Europei de Est. (Le Figaro litteraire)
Cu umor și fantezie, Irina Teodorescu ne poartă prin istoria – cîteodată de un haz nebun – a moștenirii familiei Marinescu. Povestea capătă însă și accente grave în momentele în care, printre rînduri, se întrevăd evenimentele tragice ale secolului. (La Quinzaine litteraire)
Blestemul tîlharului mustăcios, avînd în prim-plan destinul complicat al clanului Marinescu, nu este un roman de familie tradițional, ci o dispută aprigă între generații, cu accente jucăușe, nebunești, cu mult comic al situațiilor, cu personaje tipice – aproape în maniera Commedia dell’arte – și cu un limbaj cu totul original. (Spiegel Online)
Iată un fragment în exclusivitate:
El avea o motocicletă și-i plăceau cursele şi maşinile. Motocicleta era galbenă şi se poate spune că-n fiecare zi de marţi şi miercuri, uneori chiar şi în zilele de vineri, el abia aştepta să coboare în faţa blocului şi să-şi petreacă acolo câteva ceasuri cu lustruitul motorului, să dea luciu bordului, să şlefuiască la capacele de roată. Până şi acasă la profesorul de pian, de engleză şi de franceză ajunseseră separat, ea cu un mijloc de transport în comun, el cu pletele-n vânt, pe motocicleta lui.Lui îi plăcea şi muzica, mai ales jazzul, adeseori se închipuia trăind în fundul fundului Americii sudiste, negru la piele şi scăpărător în idei, cu fruntea brobonită de sudoare fiindcă acolo căldura e greu de îndurat, stând în picioare intr-un bar ticsit de fum, iubit de femei, urât de albi, fără un sfanţ în buzunar, însă liber să plece. Lui îi plăceau raliurile desfăşurate pe drumurile povârnite și gloduroase de pădure şi îi plăcea să privească stelele şi să încerce să conceapă universul infinit. Cât despre ea, ei nu-i plăcea decât propria familie şi povestea sa romanţată.
Poate că la început el nu voia copii. Nu copii albi, nu în colţul ăsta de lume pe care n-ar mai putea să-l părăsească. Poate că s-au petrecut scene jenante între ei. De pildă, de Crăciun, văd bine scena, de Crăciunul când era ea gravidă el refuzase să împodobească bradul fiindcă sărbătoarea asta nu-i spunea mare lucru pe vremea aceea. Poate că în acea perioadă ea suferea de greţurile din primele luni şi îl rugase să i se alăture la ales globurile şi la prins pe ramuri, iar el îi răspunsese enervat c-ar trebui să-l lase în pace. Îmi închipui că ea a plâns şi că el a privit-o atunci dezarmat, fiindcă știa ce zgomote ies din motoarele zumzăitoare, nu şi din femeile în lacrimi. Poate că intr-un sfârşit el a aşezat luminiţele instalaţiei ici-colo, s-o bucure, şi imediat după aceea şi-a aprins o ţigară care ei îi întorsese maţele pe dos. Ori poate că înainte cu câteva săptămâni ca ea să nască, el îşi exprimase dorinţa să plece-n altă ţară. „Haide, păpuşă, cu balonul tău, să mergem să trăim în America.“
Ea, fără îndoială, i-a răspuns nu şi nu, fiindcă nu se putea îndepărta de familie şi de pământuri, de rădăcinile ei, îi explicase.
„Păpușă, tu ești orhideea mea, tu ești floarea mea fără de rădăcini, uită pământul și iubește stelele, stelele sunt aceleași pretutindeni.“
L-a refuzat politicos din nou şi din nou şi, fiindcă foarte probabil el insistase, ea opusese argumente mai crude:
„Nu, dac-aș fi vrut să trăiesc în America, aș fi fost acolo deja cu Petru Florianu, primul meu iubit, era mai frumos decât tine şi tot atâta de deştept.“
Atunci el coborâse să lustruiască motorul motocicletei. Uită-te la ea că nu voia-n America, deşi cu burta la gură, iar el nu găsea în lăuntrul lui cum să i-o ierte. Numai motocicleta lui, soare auriu pe caldarâmul gri al oraşului, putea să îl aline în clipele astea de durere crâncenă. „Băiatul meu, dacă e un băiat, n-o să se ducă să joace fotbal cu idioţii din cartier. Va fi dat naibii de deștept şi va face ceva inteligent când va fi mare, o să-l învăţ eu. Pilot de Formula 1, de exemplu, sau aviator, sau dirijor… Băiatul meu va pleca în America. Şi dacă este fată, să se ocupe ea, i-o las pe mână, s-o dădăcească oricât îşi doreşte.“
Şi era vreme frumoasă şi călduroasă în ultimele săptămâni dinainte să nască, cald şi uscat cum se cădea intr-un climat continental, numai că de data asta vântul sucise totul de-a-ndoaselea, aducând nori de pe oceanul îndepărtat, şi fiindcă turna sfori de ploaie sosită din
Canada, asta îl obligase să intre-n casă. Atunci își scotea discurile, alegea Georgia de Ray Charles, îl aşeza pe pick-upul căruia singur îi racordase braţul şi asculta, cufundat în propriile gânduri şi în fotoliul lui, Georgia on my mind, cred că este un loc chiar mişto… Ei, bineînţeles, muzica asta îi părea tristă şi de neînţeles, în timp ce tricota o ultimă pereche de cipicei mărimea şase luni, un ochi pe dos, un bob de orez, din mohair, să fie moale pentru bebeluş. Cântăreţul de varietăţi la modă îi înţelesese totuşi mai bine adâncurile inimii, cu mult mai bine decât negrul ăsta orb ce guița ca un purcel înjunghiat.
Astfel de gânduri îi treceau ei prin cap cât ţinea piept, căci în toate înfruntările lor ea niciodată nu s-a dat bătută, iar el întotdeauna renunța după un timp, de lene sau de milă sau de dezgust, şi nu-mi zice că din iubire, fiindcă iubirea lipseşte în situații din astea. Mă întreb cine vădeşte o slăbiciune mai mare: cel care vrea s-asculte jazz şi să viseze fără să fie deranjat sau cel care nu poate să-i accepte celuilalt detaşarea şi nu conteneşte cu apropierea? De ce să nu-l priveşti niciodată pe celălalt trăind fără să intri peste el, de ce nu? Da, chiar vreau să mă însor cu tine, cu o condiţie: să nu-mi opreşti pick-upul vreodată când ascult jazz. O iau de soaţă pe femeia asta la bine şi la rău, dar ştiu deja că n-are să mă urmeze în visurile mele, iar eu nu voi păşi în ale ei.
Și ea, în cazul ăsta? În ziua nunţii lor, înainte de apartamentul spaţios cu orientare spre sud, la ce s-a gândit ea? Da, în faţa lui Dumnezeu îl iau de soț pe-acest bărbat care nu e aşa frumos ca cel dintâi iubit al meu Petru Florianu care a şters-o fără mine în America, şi mai puţin afectuos, mult mai puţin, decât dragul meu tată, şi recunosc că nu-mi place de maică-sa, o fi artistă, dar chiar şi cocoțată aşa pe tocuri nu-i depășește mamei glezna, şi nici de taică-său nu-mi place, cu ifosele lui de cinic relaxat. Îmi place numai felul lui de a se arăta pasionat, dar jur aici în faţa Statului şi a Bisericii că mă voi strădui prin toate mijloacele să-i distrug pasiunile pe rând până la ultima, căci orice lucru care-l înflăcărează îl îndepărtează de mine.
După nuntă, cu siguranţă chiar din seara aceea, fiecare a purces cu ardoare şi determinare la ascuţirea propriilor instrumente de tortură: Cu asta, drăguțule, am să-ţi scot ochii, să nu-i mai caști la oamenii fericiţi, şi cu asta am să-ţi înnod minţile ca să-ţi dispară pentru totdeauna dorinţele şi ca să-ţi uiţi, prostit, visurile neghioabe.
O, nu te îngrijora, păpuşă adorată, am să m-ocup şi eu de tine, priveşte așadar tăişul ăsta fin cu care o să-ţi smulg inima şi o s-o ciopârţesc în timp ce ai să strigi„Te rog, n-o arunca“, însă nu-ţi face griji, voi lucra delicat, vei avea timp să te obişnuieşti.